Calea, adevărul și viața. „Recunoștința – floare rară!”

Aceasta este o vorbă din popor, deși n-ar trebui să fie tocmai rară. Ar trebui să fie, dimpotrivă, foarte deasă. Să se găsească peste tot, pentru că recunoștința ar trebui să fie cel mai firesc sentiment în inimile tuturor, ale celor care, într-un fel sau altul, primesc de la Dumnezeu sau de la oameni, de la oricine, un bine, un dar, o vindecare, o atenție. Însă, se vede că totuși nu se află pe toate drumurile, de vreme ce poporul a ajuns la constatarea că este floare rară. O constatare dureroasă referitoare la om.
Evanghelia cu vindecarea celor zece leproși nu pune probleme de interpretare. Unul din cei zece s-a dovedit a fi recunoscător; cei­lalți nouă au uitat de îndată binele care li se făcuse, plecând fără să se mai gândească la recunoștință. Folosindu-ne judecata limpede, este evident că vom fi de partea celui care s-a întors să mulțu­mească și că îi vom dezaproba pe cei care nu s-au întors.
Numai că această întâmplare, relatată de Mântuitorul Hristos, ne dă totuși prilejul să ne întrebăm dacă și în practică, în viața de toate zilele, în viața noastră, suntem dintre cei nouă sau ca acela unu? De aceea, este bine ca în forul nostru interior, acolo unde se judecă drept, dacă forul nu este pervertit, să-și pună fiecare această întrebare și să-și facă în taină, cu luciditate, cu sinceritate și cu onestitate acest examen personal.

Încercând să ne răspundem, este bine să recapitulăm împrejurări de viață în care am fost în situații asemănătoare. Nu leproși, dar în mari nevoi, când ne-a ajutat cineva. Oare, nu ni s-a întâmplat să ni se facă un bine pe care l-am cerut cu insistență, fie de la Dumnezeu, fie de la oameni? Poate ne-am rugat stăruitor să ni se facă acel bine și ni s-a făcut. Și ce s-a întâmplat îndată după aceea? Oare nu s-a întâmplat că am uitat și noi, precum cei nouă, să mergem să mulțumim sau să ne arătăm cumva recunoștința?
Recunoștința este obligatorie. Nerecunoscătorul nu are simțul valorilor, nici al echității, nici al bunătății. El doar primește, dar nu întoarce niciodată. În adânc, el nu prețuiește binele pe care l-a primit. Profită de el ca de ceva găsit în drum, nu ca de darul unei inimi bune, a altuia. El nu știe nici de bine, nici de răsplata binelui. Nu știe de „mulțumesc”. Este un egoist lipsit de cea mai elementară sensibilitate și omenie.
Nerecunoscătorul este, vorba unei alte zicale românești, „ca șar­pele încălzit la sân”. Un întreit răufăcător: nu răspunde cu recunoștință pentru binele primit; nu face bine în schimbul binelui primit; face rău în locul binelui primit.
Sunt și dintre aceia care se prefac că uită binele primit. Dar oare uită ei cu adevărat? Nu. Nu uită niciodată. Memorie au. Doar se prefac că uită. Este mai comod să uite, fiindcă nu vor să fie recunoscători, iar această situație este cu atât mai ciudată, cu cât re­cunoștința nu cere sacrificii materiale. Nici Dumnezeu, nici oamenii nu sunt pretențioși. De cele mai multe ori sunt mulțumiți cu un singur cuvânt, iar cuvântul le confirmă calitatea actului pe care l-au făcut.

Un singur cuvânt de mulțumire încurajează spre alte fapte bune, caritabile. El confirmă și faptul că ai dat unde trebuia să dai, unde era nevoie. Să fim și noi, nu ca cei nouă, ci să fim ca acel unul care s-a întors, pentru că atunci se va reînnoi față de noi atât bunăvoința lui Dumnezeu, cât și bunăvoința oamenilor.