Calea, Adevărul și Viața / Putea Fiul lui Dumnezeu să evite Săptămâna Patimilor?

Putea. Fără îndoială. În loc să intre în Ierusalim, putea să schimbe drumul și să meargă în patria Sa, adică în nord, în Galileea, la Nazaret sau la Capernaum, unde se pare că se mutase în ultima vreme familia. Acolo era apărat. Dușmanii Lui erau în Ierusalim, în capitală. Iisus Hristos putea să evite Săptămâna Patimilor. Putea să evite batjocura. Putea să evite schingiuirile. Putea să evite confruntarea cu căpeteniile religioase ale evreilor și cu Pilat. Putea să evite judecata. Putea să evite moartea.

De ce nu a evitat moartea? De ce s-a dus în întâmpinarea ei cu bună știință? S-a dus, fiindcă trebuia să moară! Trebuia să intre în condiția de om care să moară.Trebuia să fie ca fiecare din noi, muritor, fiindcă era Om deplin și Dumnezeu deplin, iar ca Om deplin trebuia să treacă prin destinul deplin al unui om. Deci, trebuia să moară.

Deși nu a acceptat cu ușurință această moarte, tocmai pentru că era Om deplin, El însuși a trecut prin această spaimă de moarte, la fel ca oricare dintre noi. Dovada ne este acea rugăciune din grădina Ghetsimani, când cere: „Tată ceresc, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta”. A făcut ca unul din noi, a simțit ca unul din noi. A simțit iminența evenimentului morții, ca unul din noi. Însă, ca unul ce era credincios misiunii încredințate de la Tatăl, a adăugat: „Să fie nu precum voiesc Eu, ci precum voiești Tu”.

El venise pe pământ ca să moară. Fusese trimis anume ca să moară. De ce? Deoarece numai dacă murea ca unul din noi, numai dacă murea cu adevărat, o moarte controlată, cum au controlat-o romanii, cum au controlat-o evreii, care i-au pecetluit și mormântul, numai dintr-o moarte adevărată, Învierea Lui ar fi fost credibilă. Întrucât, de fapt, venise să moară, pentru ca să învieze. Aceasta este cheia Săptămânii Patimilor. Intrarea în Săptămâna morții este o intrare necesară, tocmai ca, la sfârșitul ei, să se confrunte cu marele eveniment al Învierii. Pentru a ne învăța, prin propria Înviere, nemurirea.

Trimiterea Fiului de către Tatăl pe pământ a avut și acest scop: să ne învețe că suntem nemuritori. Că suntem de natură dumnezeiască. Că avem un suflet nemuritor. Că suntem veșnici. A venit să schimbe modul de gândire al oamenilor. Să îi învețe un mod de gândire diferit de cel de până atunci, anume să facă din viața lor de dincolo criteriul vieții pământești. Fiindcă numai știindu-te nemuritor, știindu-te că dai socoteala dincolo, știindu-te că te întâlnești cu cei pe care i-ai nedreptățit aici sau pe care i-ai iubit aici, numai atunci îți organizezi o viață responsabilă pe pământ. Intenția lui Dumnezeu aceasta a fost așadar: să-i învețe pe oameni și să le dea puterea să trăiască pe pământ în mod responsabil. Învierea Sa a fost și rămâne pentru totdeauna argumentul suprem al dumnezeirii Sale. Dar ca să învie, trebuia să moară. De aceea, Mântuitorul a intrat în Ierusalim, ca să se confrunte cu moartea, să se întâlnească și să sufere moartea, tocmai ca, prin Înviere, să răspundă credibil celor din vremea Lui, dar și tuturor generațiilor viitoare la întrebarea ce este viața, ce este moartea, ce este dincolo de moarte? Iar răspunsul este: dincolo de moarte nu este moarte, ci este viață veșnică.

Pentru că această viață de aici trebuie trăită responsabil, adică trebuie trăită așa cum a trăit-o Mântuitorul Hristos. De aceea, de-a lungul generațiilor, Hristos a devenit criteriu de orientare în viață pentru toți cei care I-au înțeles învățătura, spunându-se în diferite împrejurări: „Când nu știi ce trebuie să faci, pune-ți întrebarea: «Ce-ar face Hristos în locul meu?»”. El a devenit, prin urmare, criteriu de gândire. A devenit model.