Calea, Adevărul şi Viaţa / Psaltirea în vieţuirea ortodoxă

Psaltirea proorocului şi regelui David este, dintre cărţile canonice ale Vechiului Testament, poate cea mai citită carte în rândul credincioşilor noştri. Psalmii sunt rugăciuni de laudă a lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, rugăciuni de pocăinţă, ei exprimând frământările din sufletul omului, poate mai bine decât alte texte sfinte şi, în aceeaşi măsură, recunosc în faţa lui Dumnezeu starea de păcătoşenie a oamenilor, dar şi părerea lor de rău cu dorinţa de îndreptare.

„Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte”.

Psalmul 50 din care am citat cele de mai sus, parcă a izvorât din cele mai adânci simţiri ale sufletului omenesc. De fapt, Psaltirea este o carte dramatică. Este cartea fiecărui suflet necăjit şi încercat. Fiecare se poate regăsi în ea. Este de ajuns să începi lectura ca să n-o mai laşi din mână. Simţi că este cartea ta. Simţi că este cartea credinţei tale. Simţi că este cartea căderilor tale. Simţi însă că este şi cartea speranţelor tale. Este cartea împăcării cu Dumnezeu.

Fiecare o citeşte şi se poate simţi autorul ei. Omul, citind Psaltirea, trece prin toate stările posibile în faţa lui Dumnezeu.

De exemplu, omul adresează strigare aproape disperată lui Dumnezeu:

„Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele când strig către Tine”(Ps. 140, 1).

Uneori, aşa cum spune românul, ne ia gura pe dinainte şi vorbim ceea ce nu trebuie, şi ne rugăm: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”(Ps. 140,3).

De câte ori în viaţă nu suntem în necazuri? De multe ori. Psalmistul ştie acest lucru şi ne învaţă ca la vreme de necaz să ne adresăm lui Dumnezeu ca la ultima şi unica soluţie: „Necazurile inimii mele s-au înmulţit, din nevoile mele scoate-mă”, iar cum omul îşi dă seama că necazurile îi vin din cauza păcatelor, se roagă: „Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi-mi iartă toate păcatele…păzeşte sufletul meu şi mă izbăveşte, ca să nu mă ruşinez că am nădăjduit întru Tine”(Ps. 24,19-21).

Exemplele pot continua şi, ceea ce este important, este că ele ne pot face să înţelegem de ce se citeşte atât de mult Psaltirea de către credincioşi. Pentru că psalmii sunt mângâietori, îndeamnă la pocăinţă. Prin ei se cere iertare de păcate. Se recunoaşte slăbiciunea firii omeneşti şi se cere întărire în lupta cu ispitele şi cu diavolul.

Psalmii se pot citi în orice zi a anului, dar mai ales la vreme de necaz şi de supărare, iar credinciosul poate simţi întotdeauna ajutorul lui Dumnezeu după citirea lor. Toţi psalmii sunt atât de potriviţi sufletului omenesc încât par a fi rugăciunea inimii fiecăruia din cei care citesc. Psalmistul David a prins în cuvinte cele mai adânci simţăminte de umilinţă ale sufletului omenesc.