Calea, adevărul și viața. Prezența factorului uman în minunile săvârșite de Hristos

 Minunile descrise de Sfintele Evanghelii nu sunt, în cele din urmă, decât acte prin intermediul cărora Dumnezeu intervine fie asupra naturii înconjurătoare, fie asupra celei umane, pe care le scoate din starea de suferință și degradare și le aduce din nou la normalitate.

Un aspect esențial al minunilor săvârșite de Mântuitorul Hristos se referă la prezența factorului uman în cadrul lor. Toate minunile relatate în paginile Noului Testament se înfăptuiesc numai în măsura în care omul este și el implicat, iar fără participarea lui efectivă realizarea minunii nu ar fi fost posibilă. Mai mult, fără consimțământul omului, minunile riscă să alunece în arbitrar. Chiar minunile săvârșite de Mântuitorul asupra naturii înconjurătoare, în care, la prima vedere, s-ar părea că omul lipsește, prezența lui totuși primează, întrucât, în ultimă instanță, el este beneficiarul minunii. Aceasta explică de ce, în majoritatea cazurilor, Hristos îl provoacă pe om să participe, prin credința lui, la săvârșirea minunii. Fără prezența și implicarea omului, minunea nu s-ar putea împlini, omul fiind cel care o întregește, iar absența lui ar face ca minunea să nu mai fie decât un act unilateral și, deci, lipsit de logică.

Există, totuși, cazuri în Sfânta Scriptură în care s-ar părea că omul absentează din minune, situații în care Dumnezeu procedează oarecum unilateral. În minunea vindecării celor zece leproși sau a orbului din naștere, spre exemplu, unde credința este ulterioară vindecării: „găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” El a răspuns, zicând: „Și, cine este, Doamne, ca să cred în El?” Iar Iisus  i-a zis: „L-ai și văzut! Cel care vorbește cu tine, Acela este” (Ioan 9, 35-37). În aceste situații, ai impresia că Dumnezeu trece peste om și împlinește minunea, fără să mai apeleze la credința lui, părând că totul se petrece din mila divină. Însă, la urma urmei, mila divină o provoacă tot omul. El, omul, prin tragismul condiției sale, este cel care declanșează mila divină, iar minunea nu este decât răspunsul lui Dumnezeu la neputința și strigătul disperat al omului însetat de sens.

 Înmulțirea pâinilor în pustie și săturarea celor cinci mii de bărbați, „afară de femei și copii”, este, într-un fel, cazul atipic din toată Sfânta Scriptură, întrucât, la prima vedere, ai impresia că elementul uman lipsește, iar minunea s-a săvârșit doar din direcția lui Dumnezeu, fără ca omul să fie implicat în vreun fel anume.

 Și, totuși, în această minune, implicarea omului este cât se poate de reală, chiar dacă nu într-o măsură la fel de evidentă. Dacă ne aducem aminte răspunsul Apostolilor la întrebarea Mântuitorului referitoare la pâine: „este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești” (Ioan 6, 9), vom putea înțelege că, în comparație cu ceilalți care ascultau fascinați Cuvântul Mântuitorului, ignorând aproape complet aspectul material, omul cu pâinile face notă discordantă și ne apare ca un pragmatist preocupat mai mult de cele  materiale, ceea ce l-ar situa sub nivelul celorlalți.

 Însă, în clipa în care cel  cu pâinile consimte să dea curs cererii lui Hristos: „aduceți-le aici la Mine!”, arătându-se dispus în a renunța la hrana lui, el face un gest surprinzător chiar și pentru Hristos. Din acel moment, el transferă problema pâinii în planul spiritualului, în cel  sufletesc. Faptul că cel cu pâinile s-a arătat dispus să renunțe la pâinea lui pentru semenii săi, aceasta îl înalță deasupra lor, iar el devine, într-o astfel de perspectivă, un izbăvitor în miniatură al celorlalți.

 Așadar, dacă mă preocupă și mă  frământă problema pâinii aproapelui, atunci pâinea încetează a fi o problemă materială și trupească și devine o datorie de suflet, iar Dumnezeu ne întoarce înzecit.