Calea, Adevărul şi Viaţa / Poluarea spirituală

Suntem în perioada binecuvântată a Postului Adormirii Maicii Dom­nu­lui, o perioadă în care suntem che­mați să urmăm puritatea sufletească și trupească a celei care ni L-a făcut apropiat pe Fiul lui Dumnezeu, Preacurata Fecioara Maria.
Ne bucurăm atunci când auzim că mai multe organizații ecologiste apără puritatea creației lui Dumnezeu, ridicând glasul împotriva poluării aerului, împotriva poluării pădurilor, împotriva poluării solului, împotriva poluării apei, însă, încă nu s-a găsit acea organizație ecologistă care să spună ceva despre poluarea spiri­tului.
Noi românii, am moștenit de la înaintașii noștri iubirea de puritate. Oare nu iubim noi cerul senin cu stele limpezi pe cer? Oare nu iubim noi codri frumoși, pe care încă-i mai avem? Nu iubim noi casele noastre să fie curate și văruite, ca să aibă un miros plăcut? Nu cultivăm noi flori? Nu tot românul are grijă de ograda sa să fie curată și măturată? Nu tot românul are grijă de curtea sa, de vitele sale? Și atunci ne întrebăm: de ce această ofensivă de poluare a spiritului în țara noastră?
Presa și televiziunile se întrec în a arunca cu gunoaie în casele și în sufletele noastre! Aproape nu este post de televiziune pe care să-l deschizi și să nu vezi violență, bătaie, desfrâu, sânge și toate mizeriile care se pot întâmpla într-o lume păcă­toasă. Ne-am putea pune o întrebare: dacă ar veni cineva și ar vedea fereastra casei noastre deschisă, fereastră pe care ar arunca fel de fel de gunoaie, oare cum am reacționa? Oare nu am face recurs la o lege care să-l împiedice și să-l pedep­sească?
Cu atât mai mult ar trebui să existe reacție atunci când se aruncă cu tot felul de mi­zerii pe ferestrele deschise ale sufletelor noastre. Pornografia și prostituția își fac reclamă în paginile ziarelor de mare tiraj și prin posturile de televiziune. Nu avem legi pentru aceasta pentru că avem alte treburi și alte griji. În primul rând acelea de a ponegri și de a prezenta tendențios ima­ginea celei mai importante instituții a neamului românesc, Biserica, chiar dacă își are și ea „uscăturile” sale. Nu este un pă­cat mai mare decât să folosești prost cel de-al doilea mare dar, după cel al vieții, darul libertății. Democrația înseamnă și libertate, dar nu anarhie și nu dezmăț.

Există o cenzură a bunului simț și este greu să suportăm cum obrazul poporului român este întinat de cei care nu se gândesc decât la bani.

Am spus dintru început că Maica Dom­nului este icoana purității și curăției sufletești. Oare ce cale ar fi de ales într-o lume în care ni se oferă mai mult perspectiva păcătoasă? Credem că ar fi de urmat Crucea lui Hristos, care, deși nu este la început prea ușoară sau plăcută, când ajungem la capătul drumului tihna sufle­tească este incomparabil mai frumoasă decât oricâte plăceri ni se oferă în și de lumea aceasta.