Calea, adevărul și viața. Poate fi ceva mai rău decât moartea?

Atunci când Mântuitorul Hristos îi trimite pe Cei Doisprezece în prima lor misiune, o „misiune de probă” care avea să devină un exercițiu și un model pentru întreaga lor misiune de după Pogorârea Duhului Sfânt, El le-a dat și o seamă de îndemnuri și îndrumări practice.

 Un loc important în acea Cuvântare apostolică, consemnată în Evanghelia după Matei (cap. 10), îl ocupă tema confruntării Apostolilor cu persecuția. Dezvoltarea temei începe cu o foarte sugestivă atenționare: „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor” (Matei 10,16), Mântuitorul prevăzând că vestitorii Săi vor fi judecați și tratați ca niște răufăcători, că vor fi condamnați, biciuiți și chiar omorâți. Iar un alt lucru, și mai rău, li se va întâmpla când chiar cei mai apropiați ai lor se vor lepăda de ei pentru că sunt creștini, făcându-se pârâșii și ucigașii lor: „Va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și se vor scula copiii împotriva părinților și-i vor ucide” (Matei 10, 21). Totodată, Mântuitorul propune anumite precauții, dar atrage atenția că ucenicii Săi nu se pot aștepta la altceva odată ce Însuși Învățătorul a fost tratat la fel, căci „nu este ucenic mai presus de învățătorul său și slugă mai presus de stăpânul său” (Matei 10, 24). Sau, cum se exprimă Mântuitorul în Evanghelia de la Ioan: „Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (Ioan 15, 18); explicând, în continuare, și cauza acestei atitudini a „lumii” față de ucenicii Săi: „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15, 19).

  În ciuda prigoanei pe care o prevede drept condiția normală și persistentă a ucenicilor,  nota dominantă a textului este dată de repetatul „Nu vă temeți!”: „Deci nu vă temeți de ei” (Matei 10, 16); și: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să îl ucidă” (Matei 10, 28). Al doilea „Nu vă temeți!” oferă drept temei al lipsei de teamă nu promisiunea unei salvări miraculoase din mâna prigonitorilor, a unei izbăviri de chinuri și de moarte, ci faptul că cei care ucid trupul nu au nicio putere asupra sufletului.

  Cum să știi că te așteaptă chinurile și moartea și, totuși, să nu te temi? Da. Pentru că există ceva mai rău decât orice tortură, ceva mai rău decât moartea în chinuri. Și anume, moartea cea veșnică, pieirea veșnică a întregii ființe umane, trup și suflet deopotrivă.

 Dacă suferințele țin de condiția ucenicului, nu trebuie să ne temem și să fugim de ele; dimpotrivă, să ne bucurăm în suferințe, bineînțeles dacă ele nu sunt urmare a păcatelor noastre. Toate suferințele răbdate pentru Dumnezeu nu numai că se întâmplă cu știrea și cu îngăduința Sa, dar sunt socotite și răsplătite de către El, pentru că sunt participare la Patima lui Hristos.

 Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să nu ne temem de suferințele și de moartea pe care le pot da prigonitorii. Să ne temem de pierderea sufletului, care este infinit mai rea decât moartea, iar când nu sunt prigonitori care să ne dăruiască suferința, să o căutăm noi înșine, prin nevoință trupească și în slujirea cu dăruire a lui Dumnezeu și a aproapelui.

  Ceea ce este important nu este prezența sau absența  suferinței, ci felul în care o primim. Omul cu adevărat credincios nu numai că rabdă suferințele îngăduite de Dumnezeu, ci chiar se bucură în suferințe. Sfântul Apostol Pavel spune că se laudă nu numai „în nădejdea slavei lui Dumnezeu”, ci și în suferințe, „bine știind că suferința aduce răbdare și răbdarea încercare, și încercarea nădejde, iar nădejdea nu rușinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt cel  dăruit nouă” (Rom. 5, 2-5).