Calea, adevărul și viața. Pescuirea minunată și actualitatea ei

În momentul săvârșirii minunii pescuirii minunate, ne aflăm la puțin timp după ce Mântuitorul Hristos își începuse activitatea publică, deschizându-i-se înainte orizontul unei lucrări care avea să dureze peste trei ani, răstimp în care va colinda aproape toată Țara Sfântă. Însă, Hristos știa că va veni și vremea când învă­ță­tura Sa trebuia lăsată altora, care să o ducă mai departe și să dea mărturie despre El în fața lumii. Iar aceștia vor fi apostolii.
Cum nimic nu se petrece la voia întâmplării în univers, hazardul nu face parte din iconomia divină. Pescuirea minunată s-a săvârșit cu scopul de a-i dumiri pe viitorii apostoli și de a le des­chide ochii spre lucruri scrise deja într-o rânduială de dincolo de ei. Fără să știe, ei erau, în chip tainic, aleși de Dumnezeu și făceau parte din planul Său, care, pentru moment, le depășea capacitatea de înțelegere.
Pentru a-i smulge din tristețea care îi copleșea, din disconfortul neprinderii vreunui pește, Mântuitorul Hristos i-a provocat prin ceva cu totul neobișnuit. Logic ar fi fost ca, mai întâi, să săvâr­șească pescuirea minunată, să le umple mrejele și, apoi, să le vestească și cuvântul. Așa am fi gândit oricare dintre noi.
Domnul minunilor, însă, nu procedează așa, ci într-un chip aparte pentru înțelegerea comu­nă. Abia după ce le împărtășește hrana spirituală, cuvântul Său, le-o oferă și pe cea de trebuință trupului, fascinându-i, ca și în alte situații asemănătoare, prin învățăturile pe care le transmite, încât „erau uimiți de învățătura Lui, căci cuvântul Său era cu putere”(Luca 4,32), iar pescui­rea minunată se petrece abia după celebrarea minunii cuvântului.
Dar de ce procedează într-un astfel de mod neobișnuit Hristos, răsturnând ordinea pe care o presupune înțelegerea imediată? Adresându-le mai întâi cuvântul, Dumnezeu restaurează armonia care a existat în univers înainte de cădere, în universul creat prin puterea Cuvântului.
Reazemul ființial al celor din univers este înrădăcinat întru Cuvântul, întrucât toate îi poartă amprenta și se hrănesc lăuntric din El. Lucrurile și ființele își au temeiul în Cuvânt, iar Cuvântul lui Dumnezeu nu sugerează ceva, ci este acel ceva. Hristos este pâinea care hrănește: „Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer…dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi” (Ioan 6,41 și 53). Hrana materială se află înlăun­trul celei spirituale și nu invers: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea vi se vor adău­ga” (Matei 6,33).
Astfel, Hristos reface echilibrul din univers, restabilindu-i ierar­hia firească, iar oamenilor le redă bucuria și sensul de a fi mai întâi, și nu doar pe cel de a mânca și de a viețui pur și simplu, invitându-ne, prin chemarea apostolilor, să ne facem îm­preună-lucrători cu El la actul de mântuire al lumii.

Cu toate că această minune s-a petrecut cu mult timp în urmă, Evanghelia despre pescuirea minunată se dovedește, ca me­saj, extrem de actuală.
Expus multiplelor ispite, cum ar fi: ateismul, idealismul, nihilismul, umanismul, dar mai ales indiferentismul, omul con­tem­poran se vădește tot mai puțin dispus
a-i acorda vreo atenție lui Dumnezeu, iar prin aceasta se con­damnă singur la o situație fără ieșire. Omul nu mai vrea ca Dumnezeu să existe, ajungând in­conștient fiul negației abso­lute. Or, Evanghelia despre care vorbim indică tocmai cauza dramei pe care o trăiește omul pretins modern, care s-a înde­părtat aproape complet de Dumnezeu și se străduiește să se mintă, că poate exista doar prin sine.
Fie că omul vrea ca Dumnezeu să existe sau nu, totuși, Dumnezeu există.