Calea, Adevărul şi Viaţa / Părinţii pustiei - modele vii pentru toată viaţa noastră

Noi, acum, ştim multe despre căile desăvârşirii, dar le ştim pe toate din ştiinţa şi experienţa celor vechi. Ei nu le ştiau de la nimeni. Pentru dânşii totul era inedit. Ei învăţau totul din lupta cu ispitele, cu demonii, cu propria natură omenească păcătoasă. Ei descopereau din mers metodele de luptă şi tocmai de aceea, experienţa lor duhovnicească este atât de importantă, de interesantă şi plină de învăţăminte pentru noi cei de azi.
Experienţa lor duhovnicească este importantă şi dintr-un alt motiv. Fiind ei cei dintâi din istorie care au urmărit realizarea sfinţeniei, deosebită de aceea a mărturisitorilor, ei au trebuit să găsească echivalenţele paşnice ale mărturisirii Domnului, printr-o astfel de jertfire, dar cu aceeaşi hotărâre şi cu aceeaşi intensitate. Să-şi învingă frica nu de călău, nu de cezar sau de judecător, ci frica de ei înşişi, de a nu cădea în ispite, în păcate, în indiferenţă, în lepădarea de credinţă.
Într-un anumit sens, desăvârşirea obţinută de martiri era mai rapidă şi mai sigură. Aceasta care trebuia cucerită zi de zi, în libertate, era mai de durată şi de mai multe ori nesigură, dacă nu era urmărită cu perseverenţă.

Sfinţii pustiei voiau, pe calea lor, să egaleze pe martirii de odinioară. Voiau să ajungă la pacea şi la bucuria lor. La întâlnirea sigură cu Dumnezeu. Credinţa lor nu era mai prejos de cea a martirilor, dar încercarea credinţei lor era mai de durată. Prin aceasta ei deveneau modele pentru cei care trebuiau să trăiască creştinismul toată viaţa, nu să moară creştini printr-o mărturisire publică, una şi bună, una şi definitivă, una şi mântuitoare pe loc, prin sabia călăului păgân.
Creştinismul îşi făcea acum loc în istorie, după edictul Sfântului Constantin cel Mare (313), dar idealul de sfinţenie creştină trebuia să rămână acelaşi, iar sfinţii aceştia retraşi din lume, dar nu în afara lumii şi nu eliberaţi total de chemările lumii, şi-au luat sarcina şi răspunderea de a demonstra că idealul sfinţeniei este posibil, şi că Dumnezeu îl voieşte acum pe alte căi decât pe calea martiriului.
Şi mai era o sursă de care beneficiau asceţii, care le recomanda experienţa ca pe o cale încurajată de Dumnezeu, ca să fie model celor mulţi din lume: lucrarea împreună cu ei a Duhului Sfânt, cel promis de Mântuitorul. Tot efortul lor spre desăvârşire era să ajungă să şi-l facă împreună – lucrător cu ei pe Duhul Sfânt. Ajungerea aici era chiar semnul că sunt aproape de idealul suprem, de Dumnezeu, de Împărăţia Cerurilor, care se putea dobândi încă de pe pământ.

Chiar dacă am vorbit despre lucruri petrecute cu mult timp în urmă, ele se confirmă până în zilele noastre, întrucât mulţi dintre noi am trăit zilele comunismului, când s-a înmulţit numărul marti­rilor, iar astăzi, în libertate, suntem chemaţi să conlucrăm cu Duhul Sfânt pentru noi şi pentru a noastră mântuire.