Calea, Adevărul şi Viaţa / Parabolele – un bun mijloc pastoral

În scurta Lui viaţă pământească, dar în şi mai scurta perioadă de activitate publică, Mântuitorul Hristos a învăţat în mai multe feluri. Uneori prin cuvântări, unele chiar destul de lungi, cum este Predica de pe munte, reţinută probabil în întregime în Evanghelia după Matei (cap. V-VII), alteori sub formă de rugăciuni, cum a fost, de pildă, Marea rugăciune din Evanghelia după Ioan (cap. XVII), în care a concentrat speranţa, porunca şi profeţia ca„ toţi creştinii să fie una”, iar alteori prin minuni, când voia ca cei care îl înconjurau să tragă concluzii directe asupra puterii lui Dumnezeu şi asupra puterii învăţăturilor Sale.

Mântuitorul Hristos învăţa şi când răspundea la întrebări ocazionale, precum: „Unde se cade să ne rugăm, în muntele acesta (Garizim) sau în Ierusalim?” – şi atunci îi învăţa despre Dumnezeu şi despre rugăciune, sau, întrebat dacă „se cade să plătească impozite”, îi învăţa cum trebuie să se poarte faţă de puterea lumească şi faţă de societatea în care trăiau. În alte împrejurări Îl întrebau: Ce se cuvine să facă cu o femeie prinsă în adulter, s-o omoare cu pietre sau nu?, şi atunci le vorbea despre iubire şi iertare.

Pe lângă toate acestea Mântuitorul a mai învăţat şi prin parabole. Parabolele sunt scurte istorioare care ilustrează o idee, fiind foarte frecvent întâlnite în metoda pastorală a Mântuitorului.

Folosirea lor era în obiceiul vremii şi, mai ales, în practica Orientului. Se urmăreau uşor şi se înţelegeau fără prea mari eforturi intelectuale, mai ales că nu necesitau o pregătire intelectuală superioară, bucurându-se întotdeauna de aprecierea ascultătorilor.

Reprezentanţii clerului spun adesea parabole, atunci când vor să ilustreze o anumită idee. Se poate observa uşor că o parabolă, o istorioară, cât de scurte, refac atenţia ascultătorilor şi fixează de îndată ideea, oricât ar fi ea de abstractă şi teoretică.