Calea, Adevărul şi Viaţa / Până unde merge puterea diavolului?

Atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament, chiar şi Mântuitorul însuşi împreună cu toţi Apostolii care au auzit învăţătura Lui, atestă existenţa diavolului.

După cum afirmă teologia creştină, există o lume materială, dar există şi o lume spirituală. În afară de îngerii buni, mai există unul cu ceata lui, care la început era şi el înger luminat. Se numea chiar luceafăr. Era unul care strălucea, dar care a vrut să fie, cum ne spune Scriptura – „ca Dumnezeu” – a vrut să fie egal cu Dumnezeu, şi atunci a căzut (Luca 10,18). Acesta este cuvântul pe care îl foloseşte Scriptura: a căzut din demnitatea de înger luminat, rămânând numele lui, Lucifer, ca nume peiorativ, de întuneric, nu de lumină.

Toată lupta Bisericii nu este altceva decât apărarea şi eliberarea de acest rău, fiindcă el este izvorul răului, el este cel care face rău şi, mai ales, cel care îndeamnă la rău.

Dar are el cu adevărat vreo putere? Ce face, care este menirea lui?

Diavolul este cel care împarte, cel care dezbină, cel care pune lucrurile să se ciocnească între ele, cap în cap, cel care organizează împotrivirile. Acesta este rolul lui. Înger căzut, ca dintr-o răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să-i facă pe toţi să cadă.

Toate cuvintele din limba noastră, precum: ispită, păcat, rău, cădere, înşelăciune, toate sunt legate de existenţa diavolului. Iată de ce noi, creştinii, nu prea îndrăznim să-i pomenim numele cel adevărat.

Totuşi, are el o putere reală? Nu are putere reală. Aici este taina pe care trebuie să o ştie toţi creştinii. Unii tind să creadă că are o putere egală cu a lui Dumnezeu şi că dispune de destinele noastre. Ei bine, nu este adevărat. El are putere numai atâta câtă îi dăm noi. Aceasta trebuie să o ştim toţi. Dumnezeu îi îngăduie existenţa pentru a ne pune la încercare libertatea. Diavolul ne îndeamnă, dar nu ne poate obliga. Nu are putere decât de a înşela, de a induce în eroare, de a-i păcăli pe cei slabi.

Atunci când pare a avea putere împotriva noastră înseamnă că Dumnezeu i-a îngăduit, ca în cazul lui Iov. Dar el n-a putut face mai mult decât i-a fost îngăduit. Nici împotriva lui Iov n-a putut face nimic, atâta vreme cât Iov nu i-a acceptat propunerile. Însă, din aceea că Dumnezeu îi îngăduie existenţa, trebuie să înţelegem că el are un rost în iconomia mântuirii noastre. Este un termen necesar în educaţia existenţei noastre. Chiar dacă nu-i înţelegem în întregime rostul.

Poate că are rostul de a ne încerca credinţa. Poate că are rostul de a ne pune voinţa la încercare. Poate că are rostul de a face din noi oameni responsabili, stăpâni pe voinţa noastră, pe puterea noastră. Nu suntem nişte roboţi, condiţionaţi de duhuri bune sau rele. Suntem fiinţe vii, cu voinţă şi simţire.

Dumnezeu a lăsat să fie acest control al voinţei noastre, prin care ne verificăm, aşa cum aurul se verifică prin diferiţi acizi.