Calea, adevărul și viața. „Oricine va mărturisi pentru Mine…”

 Capitolul 10 al Evangheliei după Matei cuprinde ceea ce se numește Cuvântarea apostolică, unde Mântuitorul le vorbește Apostolilor, trimițându-i la propovăduire. Pe tot parcursul ei, însă, Mântuitorul Hristos îi are în vedere nu numai pe ei, ci pe toți ucenicii Săi, adică pe toți creștinii. „Oricine” din fruntea versetului 32 arată clar că nu se lasă loc vreunei excepții: pentru „oricine”, adică pentru orice om, a-L mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor este condiția fără de care nici Hristos nu va mărturisi pentru acela înaintea Tatălui ceresc.

          În zilele noastre, parcă mai mult decât oricând, în istoria Bisericii este larg răspândită mentalitatea că numai preoții sunt datori să-L mărturisească pe Hristos, iar chemarea de a fi mărturisitori nu s-ar adresa și laicilor.

Această constatare despre inabilitatea laicilor de a mărturisi Cuvântul lui Hristos este, din păcate, foarte adevărată. Creștinii de azi știu de toate și vorbesc despre toate, dar nu știu nimic sau aproape nimic în materie de credință și sunt fără glas când este vorba de a da seama despre ceea ce cred, ca credincioși ortodocși. Cei mai mulți, chiar dintre cei care vin la biserică, nu prea deschid vorba despre problemele credinței în casa lor. Confruntați cu zeloșii propagatori ai rătăcirilor de tot felul, acești credincioși sunt repede reduși la tăcere. Și, chiar dacă nu devin o pradă ușoară a falșilor profeți, ei nu sunt în stare să dea mărturie despre credința lor, nu sunt în stare să își apere statutul lor de credincioși ortodocși.

O astfel de situație nu ține însă de o stare de normalitate a Bisericii. Sfântul Apostol Petru îndeamnă: „Să fiți gata totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră”(I Petru 3,15). Ca să poți face acest lucru, trebuie însă să înveți cele privitoare la credință, cu stăruință și cu dragoste, cum, de altfel, citim despre primii creștini că „stăruiau în învățătura Apostolilor” (Fapte 2,42).

La fel de adevărat este și faptul că, în general, în bisericile noastre se acordă prea puțin timp și prea puțină preocupare efortului catehetic. Chiar și atunci când nu lipsește predica preotului, rareori se urmărește prin predică formarea credincioșilor ca mărturisitori apți și hotărâți ai credinței lor.

Se spune că mărturisirea laicilor este aceea a vieții lor. Este foarte adevărat! Adică fapta este cea mai importantă și absolut necesară, chiar și atunci când nu putem mărturisi prin cuvânt. Însă, ce te faci atunci când celor mai mulți dintre creștinii noștri le lipsește mărturisirea lui Hristos cu fapta, tot atât de mult cât le lipsește și mărturisirea  cu cuvântul.

Cei care trăiesc cu adevărat în Hristos nu pot să nu devină și mărturisitori ai Săi. Atunci când ne apropiem de Sfântul Potir pentru Împărtășanie, rostim aceste cuvinte: „Cred, Doamne, și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu…”. Așadar, nu poate fi o credință adevărată fără mărturisire. De aceea, dacă preotul este cel dintâi dator a-L mărturisi pe Hristos, laicul, la măsura lui și conform chemării sale, nu este mai puțin dator cu această lucrare a mărturisirii. Numai să ia aminte ca fapta, viața, să o ia înaintea cuvântului. Lipsind această condiție, vorbirea cuiva despre Hristos este vorbă goală și fără putere, nu mai este mărturisire, ci ideologie, sau chiar contra-mărturie. Mântuitorul Hristos spune: ”Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16). Poți fi mărturisitor cu adevărat atunci când lumina lui Hristos a devenit lumina ta, când fapta lui Hristos a devenit fapta ta, când oamenii pot să-L cunoască pe Hristos prin ceea ce ești și ceea ce faci tu, ucenicul lui Hristos.

Lumea se plânge mereu că are nevoie de o mulțime de lucruri. Lucrul de care însă are cea mai mare nevoie lumea noastră decăzută în necredință și păcat este mărturisirea lui Hristos și a Evangheliei Sale.