Calea, adevărul și viața. Omul singur

Slăbănogul din Evanghelia duminicii trecute mărturisea că nu are om care să îl ajute să intre în apa vindecătoare înaintea altora. Cu alte cuvinte, era un om singur, cu toate că în jurul lui se aflau mulți oameni.
Singurătatea este una din marile nenorociri ale oamenilor. Singurătatea celor fără familie, singurătatea bătrânilor, singurătatea celor care supraviețuiesc ge­nerației lor și care nu mai au prieteni, singurătatea părinților abandonați de copii sau care vin să îi vadă foarte rar, chiar dacă le dau ceea ce le trebuie. Fiindcă auzim de multe ori din partea celor care au ce le trebuie: „Sunt prea singur! Mă omoară singurătatea!”

Urâtul singurătății este că îți dă un sentiment al descumpănirii și al non-sensului existenței, cu o singură excepție, atunci când singurătatea este căutată și este temporară, după cum este cazul sfinților și al asceților, care sunt în căutare de locuri lipsite de ispite. Însă, până și aceștia, la un moment dat, caută obștile sau își asociază câțiva ucenici, întrucât singurătatea dezumanizează.
A fi singur este o mare suferință. Fiecare dintre noi trece printr-o astfel de experiență. Dacă te gândești bine, atunci când ai avut o durere parcă te simți mai eliberat dacă la ea a luat parte și altcineva. Dacă a venit cineva să îți spună o vorbă bună, de compătimire și de înțelegere te-ai simțit mai ușurat. Însă, nu numai la durere simți nevoia să nu fii singur, ci și la bucurie. Cine se poate bucura singur de ceva? O bucurie de unul singur este absurdă. Până nu o împărtășești, bucuria nu este deplină. Scriitorul scrie, dar nu se bucură decât atunci când este citit. Pictorul când expune. Arhitectul atunci când ideile sale devin construc­ții.
Fiecare din noi are nevoie de un om. De aproapele nostru. De aceea ni se cere multă înțelep­ciune, multă perseverență, multă pricepere, ca să știm cum să ne facem un om, un prieten.
Mântuitorul Hristos ne învață cum să ni-l facem. Ni-l facem prin dragoste, ni-l facem prin comunicare, prin ieșirea din egoism. Dar, ca să avem om, trebuie să fim noi, mai întâi, oameni pentru alții. Dacă suntem noi „om pentru altul”, înseamnă că am realizat comuniunea cu el, ceea ce îl va determina să fie și el „om pentru noi”. Reversul singurătății, reversul acestei boli, este împreună-viețuirea, împărtășirea durerilor și a bucuriilor oamenilor.
Simți că trăiești altfel, dacă trăiești în comuniune. Ai mereu un om care să te ajute. Iar, atunci când ne lovim de cazuri extreme și ajungem să nu mai avem om lângă noi, să știm că Îl avem pe Dumnezeu. Este foarte important să știm că Îl avem pe Dumnezeu și că, prin urmare, și atunci când ne simțim părăsiți, nu suntem singuri.