Calea, Adevărul şi Viaţa / „Omul este ceea ce mănâncă”

Dar ce mănâncă şi de ce? Aceste întrebări par naive şi irelevante nu numai pentru Feuerbach. Ele au părut şi mai irelevante pentru oponenţii lui religioşi. Pentru ei, ca şi pentru el, a mânca constituie o funcţie materială, şi singura chestiune importantă era dacă, pe lângă aceasta, omul posedă o „suprastructură” spirituală. Religia a răspuns: da. Feuerbach a răspuns: nu. Însă ambele răspunsuri au fost date în cadrul aceleaşi opoziţii fundamentale, a spiritualului faţă de material.

După cum bine ştim şi Sfânta Scriptură începe cu omul ca fiinţă înfometată, cu omul care este ceea ce mănâncă. Perspectiva este, însă, total diferită. În Sfânta Scriptură, hrana pe care omul o mănâncă, lumea din care trebuie să se împărtăşească pentru a trăi îi este dată de Dumnezeu şi îi este dată ca şi comuniune cu Dumnezeu.

Lumea, ca hrană a omului, nu este ceva „material” şi limitat la funcţii materiale, diferită, deci opusă funcţiilor specific „spirituale” prin care omul este legat de Dumnezeu. Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om, şi totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viaţa omului comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea divină devenită hrană, devenită viaţă pentru om.

Dumnezeu binecuvântează tot ceea ce El creează, iar în limbaj biblic aceasta înseamnă că El face din întreaga creaţie semn şi mijloc al prezenţei şi al înţelepciunii, al iubirii şi revelaţiei Sale. „Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul”(Ps. 33,8).

Omul este o fiinţă înfometată, însă el este înfometat de Dumnezeu. Dincolo de toată această foame a vieţii noastre este Dumnezeu. Toată dorinţa este, în cele din urmă, o dorire a Lui. Cu siguranţă omul nu este singura fiinţă flămândă.

Tot ce există trăieşte mâncând. Întreaga creaţie depinde de hrană. Însă poziţia unică a omului în univers este dată de faptul că el singur binecuvântează pe Dumnezeu pentru hrana şi viaţa pe care le primeşte de la El.

Semnificativ pentru viaţa din grădina raiului este faptul că omul dă nume lucrurilor, iar a numi un lucru înseamnă a arăta înţelesul şi valoarea pe care i le-a dat Dumnezeu, a-l cunoaşte ca venind de la Dumnezeu şi a-i cunoaşte locul şi funcţia în cosmosul creat de Dumnezeu.

A numi un lucru înseamnă, cu alte cuvinte, a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru el şi prin el. Şi, în Biblie, a-L binecuvânta pe Dumnezeu nu este un act „religios” sau „cultic”, ci chiar un mod de viaţă.

Dumnezeu a binecuvântat lumea, l-a binecuvântat pe om, a binecuvântat ziua a şaptea(adică timpul), iar aceasta înseamnă că a umplut tot ce există cu iubirea şi bunătatea Sa, le-a făcut pe toate, adică, bune foarte. Aşa încât singura reacţie naturală a omului, căruia Dumnezeu i-a dat această lume binecuvântată şi sfinţită, este de a-L binecuvânta şi el pe Dumnezeu, de a-I mulţumi, de a vedea lumea aşa cum o vede Dumnezeu şi – în acest act de recunoştinţă şi adorare – de a cunoaşte, a numi şi a stăpâni lumea.