Calea, Adevărul şi Viaţa / O vorbă bună

Într-un eseu, din cartea Părintelui Nicolae Steinhardt „Dăruind vei dobândi”, intitulat „O vorbă bună”, monahul de la Rohia surprinde un aspect foarte semnificativ din ceea ce a însemnat Patima Mântuitorului Hristos pe Cruce, descriind atmosfera astfel:

Hristos era pe cruce, gol, pe cap cununa cu spini, piroane străpungându-I mâinile şi picioarele, iar trupul era plin de sânge şi vânătăi. A fost pălmuit, îmbrâncit, lovit, scuipat, batjocorit, a urcat calvarul şi nu o singură dată a căzut sub povara crucii. Ajuns pe Golgota este înconjurat numai de oameni ostili şi indiferenţi, iar la dreapta şi la stânga Sa erau alte două cruci, cu doi tâlhari, ca să fie ocara şi mai mare. Pe aici trec apoi mai marii poporului ales care îl sfidează şi îl iau în râs, provocându-L şi insultându-L chiar şi tâlharul din stânga Sa.

Şi totuşi, exista o persoană, cel răstignit din dreapta Sa, care găseşte puterea de a-l certa pe celălalt tâlhar, dar, mai ales, altruismul şi nobleţea de a rosti cuvinte cuviincioase Fiului lui Dumnezeu. Nu-L mai putea ajuta cu nimic pentru a-I schimba groaznica situaţie, nu-I poate scurta agonia, nu-I poate uşura pedeapsa. Cu toate acestea el aude cuvintele cutremurătoare: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”.

Oare, de ce să-i fie dat lui, cel osândit pe bună dreptate, cel fără putere şi mijloace de lecuire, a intra în rai deodată cu Stăpânul, înaintea altor bărbaţi aleşi ai lui Israel?

Unii au căutat să înţeleagă referindu-se la calitatea de coleg de suferinţă cu Hristos a tâlharului celui bun. Este foarte posibil ca Mântuitorul să fi nutrit sentimente de milă şi bunăvoinţă faţă de un tovarăş de pătimire.

Alţii au invocat demnitatea omului şi cuviinţa lui în relaţia cu Hristos, fiind şi aici o doză de adevăr.

Însă, nu acestea s-au părut a fi explicaţiile adevărate pentru Părintele Nicolae Steinhardt, afirmând că deşi tâlharul nu a putut să mai facă ceva, el a putut îndulci şi îmblânzi acea atmosferă sufocantă, făţarnică şi plină de răutate, mângâindu-L pe Fiul lui Dumnezeu, Cel nevinovat, cu o vorbă bună.

Această sintagmă simplă, străveche, specifică graiului ţărănesc, constituie explicaţia cea mai plauzibilă a Părintelui Nicolae. O vorbă bună – şi a fost de ajuns! Ca un balsam tămăduitor, ca leac absolut, pentru că aceste cuvinte de afecţiune şi respect au reuşit să transforme spaţiul acela nedrept şi crud, în colţ de omenie, în anticameră de paradis.

Iată de ce, în acel moment, el s-a învrednicit a fi cu Hristos în rai. Pentru că, deşi s-a chinuit pe cruce, a fost în stare să compătimească, a avut răgazul şi bunătatea să se gândească la durerea altuia. Fiul lui Dumnezeu se roagă, pe Cruce, pentru cei ce-L răstignesc, iar tâlharul, tot pe cruce, găseşte în sine mărinimia să deplângă nedreptatea făcută unui nevinovat.