Calea, Adevărul şi Viaţa. O problemă esențială: religia fără de religie

Între creștinii autentici de azi se înregistrează o preocupare cres­cândă pentru ceea ce este esențial, o sete și o foame pentru o viață mai duhovnicească care nu mai poate fi negată, fapt pentru care trebuie să dăm mulțumire lui Dumnezeu. Problema duhovnicească crucială cu care ne confruntăm astăzi este una legată în mod fundamental de toate aspectele vieții noastre, legată de adevăratul destin al creștinis­mului autentic în profund tulburata noastră lume „modernă”.
Numai cel orb sufletește și total insensibil poate nega faptul că, în ciuda succesului și a realizărilor sale relative, în principal exterioare și materiale, Biserica noastră este amenințată dinăuntru de un pericol aflat în continuă creștere: acela al secularizării.
Secularizarea este izvorul profundei crize spirituale a Bisericii creș­tine și nicăieri nu este mai vizibilă această criză decât în ciudata „religie fără de religie”, care pare a se infiltra în viața Bisericii noastre. Reducerea Bisericii la preocupările materiale, organizatorice și legislative, cu prețul celor religioase și duhovnicești, obsesia „proprietății” și a banilor, apărarea „drepturilor parohiale” împotriva clerului văzut ca o „amenințare” exterioară, indi­fe­rența față de nevoile misionare, educaționale și caritabile ale Bi­sericii, rezistența pasivă și uneori activă la toate eforturile de aprofundare a vieții duhovnicești și liturgice, de a o face mai puțin „formală” și mai mult autentică, identificarea religiei cu folclorul și obiceiurile etnice, lipsa de interes a parohiilor pentru nevoile vitale ale Bisericii în general, toate acestea descoperă o atât de adâncă secularizare a conștiinței Bisericii. Oricine devine îngrijorat în ceea ce privește viitorul Bisericii noastre, a cărei conducere și ai cărei membri, deopotrivă, nu par să realizeze proporțiile și profunzimea acestei crize.
Cu siguranță, această secularizare a Bisericii însăși determină pe mulți, și în special pe cei tineri, pur și simplu să părăsească Biserica, unde nimeni nu le spune care este de fapt adevărata esență și viață a acesteia, ce înseamnă să fii membru al acesteia și unde cu greu poți auzi îndemnul de a adânci efortul duhovnicesc lăuntric, iar spiritualul este redus la un minimum „formal” (frecvența la slujbe, împărtășirea o dată  pe an, ceva postire, ceva absti­nență de la distracții, etc.), în timp ce materialul și exteriorul sunt dezvoltate la maximum.
Problema-cheie a vieții Bisericii noastre constă în conștientizarea participării laicilor la Sfintele Taine ale Bisericii. Viitorul Bisericii – ade­vărata sa renaștere sau inevita­bila sa cădere – depinde, în cele din urmă, de rezolvarea acestei pro­bleme.

Am certitudinea că acolo unde Sfânta Împărtășanie devine centrul vieții creștine, „reducerile” tragice și deficiențele menționate anterior încep să fie depășite și vindecate. Și aceasta, desigur, nu este o ac­țiune întâmplătoare, deoarece dacă viața Bisericii nu este fondată, dincolo de orice, pe Hristos – ceea ce înseamnă o permanentă și vie comuniune cu El prin Taina prezenței Lui – atunci altceva iese la iveală și domină ca „punct central” al preo­cupării și activităților parohiei. Aceasta poate fi „proprietatea” sau „etnicismul” cultural superficial sau simplu, succesul material ca unic scop, etc.

Dacă nu este Hristos, atunci altceva – lumesc și chiar păcătos – în mod inevitabil va modela, dar în același timp va și dezintegra viața Bise­ricii.