Calea, adevărul și viața. ,,Nu duceți grijă spunând: ce vom mânca, sau ce vom bea, sau cu ce ne vom îmbrăca”

 Pornind de la acest îndemn al Mântuitorului Hristos, cei care au atitudine tendențioasă la adresa creștinismului spun că aceste cuvinte ne oferă  dovada cea mai clară a faptului că religia creștină se vădește nerealistă, întrucât răstoarnă ordinea firească și așează omul înaintea lucrurilor.

O minimă cunoaștere a Sfintei Scripturi ne ajută să vedem cât de netemeinice sunt aceste acuze. De pildă, Sfântul Apostol Pavel enunță un vechi principiu al creștinismului: ,,cine nu vrea să muncească, să nu mănânce”(II Tes. 3,10), prin care ni se înfățișează, cât se poate de limpede, atitudinea creștină în fața realității înconjurătoare.

 Vom înțelege mai bine sensul acestor enunțuri dacă vom privi omul în contextul mult mai larg al universului în care îi este rânduit să trăiască și căruia îi este, indiscutabil, parte. Nu existăm într-un univers dominat de hazard, ci într-unul guvernat de legi, care se luminează și își descoperă sensul când sunt privite din perspectiva omului. Fără existența lui, universul nu ar mai fi decât o alcătuire lipsită de noimă.Toate cele din uriașa lui alcătuire și legile după care se conduce sunt rostuite încât nu-și găsesc justificare decât prin raportare la existența umană.

 Universul este alcătuit în așa manieră încât să constituie cadrul adecvat pentru existența omului. Lucrurile și vietățile din el se află într-o înlănțuire cauzală, având fiecare un țel, care se descoperă numai privit din prisma prezenței umane. Soarele există ca să lumineze și să încălzească, fără el viața vădindu-se de neconceput. Ploaia cade ca să crească plantele din pământ. La rândul lor, plantele și vietățile există ca să-i înfrumusețeze omului traiul și să-i asigure hrana atât de necesară. Legea gravitației are menirea de a ne ține lipiți de pământ, fără de care ne-am pierde în imensitatea cosmosului. Mergând mai departe în univers, acolo unde se află sutele de mii de stele, de constelații sau galaxii, care au și ele legi după care se conduc, ceea ce le asigură o tainică rânduială și nu le lasă să se atingă una de alta, fapt care ar declanșa un adevărat dezastru cosmic.

 Toate acestea, pe lângă altele, evidențiază valoarea persoanei umane, pentru care Dumnezeu a creat universul ca un cadru adecvat, în care să îi fie cu putință viața.

  Când Mântuitorul ne îndeamnă ,,să nu ne îngrijorăm”, nu ni se cere, nicidecum, să nu ne îngrijim de viața noastră și de cele care ne sunt necesare pentru a putea trăi sau să nu mai muncim pentru a ne procura hrana și îmbrăcămintea, întrucât este evident că ignorarea acestor legi ar echivala cu o condamnare la dispariție. Ci, ne cere cu totul altceva, să nu ne lăsăm copleșiți de teama că la un moment dat nu ne vom mai putea asigura hrana cea de toate zilele. El vrea să spună: nu, voi să faceți ceea ce vă este rânduit să faceți, iar la lucrarea voastră Dumnezeu va adăuga partea Lui, plinindu-vă osteneala.

Cu alte cuvinte, se poate spune că nu activitatea este reprobată în creștinism, ci apăsarea sufletească, care, de multe ori ajunge să ne înrobească. Nouă ni se cere un singur lucru: să nu cădem în greșeala de a crede că reușita acțiunilor noastre depinde în exclusivitate de noi, ci să ne păstrăm într-o permanentă legătură cu Creatorul. E datoria noastră să muncim, însă îi aparține Lui în exclusivitate,  modul tainic în care ne vin bunătățile din pământ.

 Nu grija pentru procurarea celor de trebuință vieții este condamnată în creștinism, ci grija de a te pierde pe tine însuți, ferecându-te și sărăcindu-te lăuntric, sau  îngrijorarea, care pe mulți dintre noi ne acaparează în așa măsură încât ne desfigurează moral. Este vorba despre grija care te conduce spre egocentrism, nefericita situație în care nu mai reușim să vedem pe nimeni și nimic, decâtpe noi înșine și neantul căruia singuri ne oferim.