Calea, Adevărul şi Viaţa / Noţiunea de omenie la români

Noţiunea românească a omeniei este greu de definit deoarece nu este o noţiune livrescă, cum ar fi indicată de cuvintele din alte limbi de circulaţie. Cuvântul francez „humain” are mai mult un sens sentimental, iar cuvintele germa­ne „menschlichkeit” sau „menschlich” se apleacă spre ideea de milă. Grecii nu au un derivat de la „anthropos” şi nici slavii de la „celovek”, care să afirme echivalentul omeniei, cuvânt românesc încărcat de o bogăţie de sensuri.
Numai poporul român a creat de la om un derivat încărcat de tot idealul spre care trebuie să tindă omul. Numai popo­rul român a văzut în om această potenţă de supremă calitate, care poate exista în lume. Este o mare idee despre om im­plicată în noţiunea omeniei; în noţiunea „omenie” este dată omului o ţintă, pe care nu i-o dă omului nicio concepţie filosofică şi gândirea niciunui popor.

Omenia românească are multe sensuri. Ea este prezentă în mod difuz într-o mulţime de însuşiri ale poporului român. Este un nume general pentru toate relaţiile cinstite, atente, sincere, înţele­gătoare, lipsite de gânduri de înşelare a semenilor. A fi om de omenie înseamnă a fi om adevărat, a fi realizat adevăratele calităţi de om. Omenia înseamnă frâna în calea tuturor pornirilor, care coboară pe cineva de la treapta de om.
Om de omenie nu este o însuşire posibil de practicat în izolare, ci este o relaţie cu ceilalţi, este relaţia normală a omului cu semenii săi. Omul nu este om decât în relaţia normală cu semenii săi. Omenia este contrariul individualismului, al nepăsării de ceilalţi.
În general, „a fi om de omenie” în­seam­nă a şi lupta pentru omenie, a lupta prin ruşinarea şi mustrarea celui care practică acte de neomenie. Este o luptă care, pentru a rămâne luptă a omului de omenie, trebuie să fie bazată întotdeauna pe exemplul personal. Căci, omenia nu implică numaidecât o blândeţe pasivă, ci o blândeţe care, folosind şi asprimea, îşi arată la sfârşit iertarea pentru cel care a fost ajutat să se elibereze de neomenie.
Omenia ca respect de om se acoperă în parte cu dreptatea, iar neomenia cu nedreptatea. Prin omenie, un om se comportă faţă de alt om ca faţă de un egal al său în umanitate, ca faţă de un participant la umanitatea sa proprie. Dincolo de legi, raportul de omenie este un raport de la om la om, ca între părtaşii aceleiaşi umanităţi nu într-un mod strict separat, ci oarecum comun. De aceea, omul de omenie consideră suferinţa şi jignirea semenului său ca o suferinţă şi ca o jignire proprie, pentru că atinge o umanitate care este şi a lui.

Este evident că a fi „om” include o largă gamă de stări şi de comportări, de la înţelegerea afectuoasă a greutăţilor şi chiar a greşelilor semenului, până la cea mai lucidă intuire şi severă împlinire a îndatoririlor morale faţă de acela.
Se poate spune, deci, că prin valoarea supremă pe care poporul român o acordă „omeniei” şi „omului”, el manifestă uma­nismul său profund şi prezent în toate stările sale sufleteşti şi în toate atitudinile sale, am zice în toată fiinţa sa.   
Să ne ajute Dumnezeu ca despre aceste lucruri să nu vorbim doar la trecut, ci mereu la prezent.