Calea, adevărul și viața. „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui”

Dacă s-ar gândi cineva la luptele mai presus de fire ale mucenicilor, la felul în care slăbiciunea trupului a biruit răutatea, astfel încât au rămas nepătimitori în chinuri, în timp ce trupurile le erau supuse la tot felul de torturi aducătoare de moarte, înfruntându-le cu tărie și cu stăpânire de sine, răbdând să le fie tăiate trupurile, să le fie schimonosite mădularele, să le fie zdrobite oasele și, cu toate acestea, ei au păzit - cu strășnicie neschimbată și neatinsă - mărturisirea dreptei credințe în Hristos, preamărindu-se în ei o negrăită înțelepciune, atunci am înțelege marea putere  a minunilor lui Dumnezeu.

Tot așa, dacă ne gândim la răb­darea cuvioșilor care, ca și cum nu ar fi avut trup, au purtat de bunăvoie înfometări îndelungate, care s-au împotrivit până la sfârșit feluritelor chipuri ale păcatului, care nu s-au abătut în războiul cel lăuntric, purtat în noi înșine, în chip nevăzut, stând până la sfârșit împotriva puterilor și duhurilor necurate, fiind, după omul exterior, înfrânți și zdrobiți, iar după omul lăuntric, înnoiți și îndumne­zeiți, pentru care li s-a dat harul vindecărilor și energiile puterilor, atunci am conștientiza că firea noastră este depășită în aceste încercări și ne-am minuna, dând slavă lui Dumnezeu, care le-a dat sfinților atâta har și tărie. Întrucât, cu toate că au ales binele și frumosul, fără puterea și ajutorul lui Dumnezeu, nu ar fi devenit mai presus de fire și nu ar fi biruit în războiul cel netrupesc.

De aceea, prorocul David zicând: „minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui”, a adăugat îndată: „El însuși va da tărie și putere poporului Lui”.
Fiindcă Dumnezeu nu caută la față, ci Se preaslăvește numai în sfinții Săi, El fiind izvorul milei și originea bunătății mântuitoare. Însă, nu toți se bucură de har și de putere prin lucrarea virtuții și din arătarea minunilor, ci numai cei care au ales binele și care, fiind câștigați prin fapte bune și credință în Dumnezeu, s-au întors desăvârșit de la toată lucrarea răutății, ținându-se strâns de împlinirea poruncilor dumnezeiești transmise nouă de Mântuitorul Hristos.

Prin cuvântul Evangheliei știm că: „oricine va mărturisi întru Mine în fața oamenilor, și Eu voi mărturisi pentru el în fața Tatălui Meu cel din ceruri” (Matei 10,32). Ceea ce înseamnă că nici noi nu putem să rostim deschis credința și mărturisirea în Hristos, fără puterea și împreună-lucrarea care vin de la El, nici Domnul Iisus Hristos nu va mărturisi despre noi, nici nu va sta împreună cu noi, fără a avea motive pentru acestea.
Am considerat că este potrivit să ne aducem aminte de aceste adevăruri, acum când, în prima Duminică de după Rusalii, îi cinstim pe toți sfinții cunoscuți și necunoscuți, iar cinstirea lor nu poate fi alta mai potrivită decât urmându-le pilda vieții lor, pentru a ne curăța de toate întinăciunile trupești și sufletești, pentru a depărta de la noi toate răutățile, astfel încât prin lepădarea lor să ne aflăm purtători de sfințenie.
Numai curățindu-ne pe noi înșine vom aduce sfinților bine plăcută laudă.