Calea, adevărul și viața. „Milă voiesc, iar nu jertfă”

Se poate spune că acest cuvânt profetic (Osea 6,6), întărit de Hristos (Matei 9,13), desemnează punctul de cotitură în înțelegerea credinței creștine.
Pe treptele de jos ale religiei, omul credea că, atunci când el își aduce jertfa sa, Dumnezeu are nevoie de ea, că Dumnezeu vrea această jertfă de la om, la fel cum omul însuși vrea milă de la Dumnezeu.
Tocmai împotriva acestei înțe­legeri greșite se îndreaptă cuvântul lui Hristos: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. Cu alte cuvinte: nu vreau ce-Mi dați voi, ci vreau ceea ce vă dau Eu.

Ființa cea mai adâncă a omului este libertatea sau voința sa morală, și, de aceea, unirea exis­tențială cu Dumnezeu înseamnă pentru om a-I preda liber voința sa. Aceasta are loc în adevărata rugăciune, al cărei centru stă în hotărârea: „Facă-se voia Ta”. Și, dacă pe treapta de sus a religiei, în rugăciunea adevărată, omul aduce lui Dumnezeu jertfa duhovnicească supremă, jertfa voinței sale, pe care o unește cu voința lui Dumnezeu în hotărârea: „Facă-se voia Ta”, prin însuși acest fapt el își însușește ca principiu pentru activitatea sa cuvântul lui Dumnezeu „Milă voiesc, iar nu jertfă”. Cu alte cuvinte: nu mai vreau să iau de la aproapele, ci să-i dau; nu mai vreau să trăiesc pe seama celuilalt, ci vreau ca el să trăiască pe seama mea. În virtutea unirii mele cu cea dumnezeiască, expresia voinței atotbune a lui Dumnezeu devine regula vieții omenești: „Milă  voiesc, iar nu jertfă”.
Pe de altă parte, nici Dumnezeu nu poate primi jertfa duhovnicească a omului de dragul jertfei, pentru a o mistui, ci pentru a face din această voință, după ce S-a unit cu ea, un mijloc liber al harului și milei Lui, iar omul unit moral cu Dumnezeu trebuie să se poarte față de oameni ca Dumnezeu: trebuie să se poarte față de ceilalți așa cum se poartă Dumnezeu față de el însuși.
Astfel, potrivit cuvintelor: „În dar ai primit, în dar să dai” (Matei 10,8), dă aproapelui mai mult decât merită, poartă-te față de aproapele mai bine și mai frumos decât este el vrednic. Dă celui căruia nu-i datorezi nimic și nu cere nimic de la cel care îți este dator. Întrucât, dacă așa fac cu noi puterile de sus, așa trebuie să facem și noi unii cu alții.

Modul de a ne comporta unii față de alții care decurge din această poruncă depășește toate celelalte reguli de conviețuire, tot așa cum stăruința rugăciunii este superioară jertfei sângeroase sau gândirii abstracte despre Dumnezeu.
Principiul facerii de bine sau al milei este suprema dezvoltare a socialității.