Calea, Adevărul şi Viaţa / Mediocritatea

Mediocritatea este o stare de confort incolor, teama de a întreprinde ceva care ar putea însemna o ieşire dintr-un ritm, care nu tinde spre nicăieri. Mediocrul este „căldicelul” din Apocalipsă. Cel care nu este nici rece, nici cald şi care se simte bine aşa. Nu are nici entuziasm pentru înălţimi, nici complexe pentru că s-ar târî ca şarpele. Are şi el o fidelitate. Este prieten cu inerţia şi îi face jocul cu fidelitate. Când încearcă să scape din inerţie nu-i merge. Dar de obicei nici nu încearcă. Se mulţumeşte cu puţin şi parcă ar face anume efortul de a nu produce şi a nu se angaja în ceva semnificativ. La idei înalte nu se ridică, fiindcă are picioarele minţii prea scurte. Nu-l ajută capul, cum spune românul. Este victima destinului, dar şi a comodităţii şi a refuzului stărilor ieşite din comun.

Din punct de vedere religios-moral, mediocrul, deşi ar avea motive să aspire la calificativul de smerit, nu poate fi trecut nicidecum printre smeriţi. Printre orgolioşi, da. Deoarece lipsindu-i mijloacele valide de cunoaştere nu-şi cunoaşte limitele şi de cele mai multe ori nu pricepe sau nu-i vine bine să recunoască faptul că ar exista ceva mai sus de sine.

Ca să fie smerit, ar trebui să ştie de ce. Ca să ştie de ce, ar trebui să nu fie mediocru. Ori, inteligenţa lui este slabă. Fie din fire, fie că nu este lucrată. Când se pretinde smerit, n-o crede cu adevărat. Căci, în chip paradoxal, mediocrul poate fi şi infatuat. Când se crede om duhovnicesc din orgoliu, vrea să fie considerat smerit. În felul acesta este mereu într-un fals.

Când îşi cunoaşte limitele, iese din categoria mediocrităţii vulgare şi intră în categoria mediocrităţii cuminţi, conştiente şi supusă destinului nedrept cu dânsul. Atunci poate fi şi smerit.

Către sfinţenie nu tinde pentru că nu o percepe. Către opusul ei nu cade de tot, pentru că nu este în stare să îndrăznească păcate mari. Mediocrul este mediocru şi în păcătoşenie. Nu poate face răul din convingere, dar nici nu găseşte motive să-l evite cu totul. Mediocrii aplaudă şi pe sfinţi şi pe demonizaţi, deoarece nu ştiu ce aplaudă.

Astfel, mediocrii trăiesc în „paradisul” lor, însă Dumnezeu nu-i poate primi, pentru că Dumnezeu primeşte personalităţi (morale), oameni de atitudine, oameni care înţeleg că nu se poate trăi nici pe pământ, nici în veşnicie fără o opţiune. Ori, mediocritatea este tocmai incapacitatea de opţiune.