Calea, Adevărul şi Viaţa / Lumânările în cultul creştin

Nu putem vorbi de teologie fără a aminti de cele trei mari valori: adevăr, bine şi frumos. Din punct de vedere religios, frumosul îl trăim în biserică, prin rânduielile liturgice.

Dintre lucrurile materiale îmbrăţişate de cultul creştin încă din primele zile sunt şi lumânările, care formează o materie de bază în multe dintre slujbele sale. În practica vieţii religioase a oricărui creştin, aprinderea unei lumânări este una din obligaţiile sale elementare. Aproape că nu există creştin care să intre într-un locaş de cult şi să nu aprindă o lumânare pentru sine, pentru cei dragi şi, mai ales, pentru cei care au adormit în Domnul.

Lumina ce o împrăştie lumânările aprinde în inimă râvna spre vederea luminii dumnezeieşti, „bunul simţ” cu care acestea descoperă ce este în jurul lor, aduce pacea şi liniştea în om, acesta nemaiputând vedea în lux de amănunte toate detaliile din jur, care i-ar putea împrăştia mintea.

Din mărturiile pe care Istoria Bisericii ni le pune la îndemână, deducem că lumânarea s-a întrebuinţat încă de la începuturile sale. Practica aprinderii lumânărilor, în sau lângă biserică, o întâlnim încă şi înainte de Mântuitorul Iisus Hristos, în Vechiul Testament, de unde a fost preluată şi de către creştini. Trebuie însă menţionat şi faptul că nu numai evreii au întrebuinţat lumânările în cult, ci şi alte popoare, precum egiptenii, grecii şi romanii.

În rânduielile cultice de la templul iudaic, întâlnim, în special, candelabrul sau sfeşnicul cu şapte lumini. Primii creştini, proveniţi dintre evrei, au preluat o parte dintre vechile lor obiceiuri iudaice. Mântuitorul Hristos a săvârşit Cina  cea de Taină, când a instituit Sfânta Euharistie  într-un foişor, la lumina lumânărilor. Sfântul Apostol Pavel a predicat şi săvârşit Sfânta Liturghie la Troia, în „camera de sus”, tot într-un fel de foişor, unde erau multe lumânări şi candele. Obiceiul s-a răspândit apoi pretutindeni, încă din vechime nemaigăsindu-se nici o slujbă la care să nu se întrebuinţeze lumânările.

Prima semnificaţie pe care o aduce cu sine lumânarea este cea care reiese şi din lumină. Lumina semnifică cunoştinţa, vederea lucrurilor, aceasta simbolizând, în cele din urmă, pe Dumnezeu. Lumina lumânărilor simbolizează pe Mântuitorul Iisus Hristos, numit în Sfânta Evanghelie „Lumina lumii”, cât şi învăţătura Sa, care este bucurie, dragoste, adevăr şi viaţă. Lumina este semn al prezenţei lui Dumnezeu. Părintele Constantin Coman spune: „Dumnezeu este  în cel care aprinde o lumânare, iar cel care aprinde o lumânare se arată iubitor de lumină, adică de Dumnezeu.”

Cea de-a doua semnificaţie a lumânărilor este aceea de jertfă, venită de astă dată din partea creştinilor. Lumânarea este ofrandă pentru Dumnezeu, oferită de credincioşi ca semn de oferire a sufletului lor către Dumnezeu. Lumânarea simbolizează transfigurarea totală a omului în lumină. Acestea înalţă mintea omului la trecerea celor vremelnice, la curăţia celor viitoare, la lumina lui Hristos şi la darurile ce trebuiesc întoarse Dăruitorului.