Calea, Adevărul şi Viaţa / Lecţie de logică pentru cei orbi la minte

Nu se poate spune despre nimeni, cu îndreptăţire, mai mult decât despre un orb din naştere, vindecat la maturitate, că s-a născut a doua oară. Miracolul formelor, în varietatea lor, năvălind de pretutindeni în ochii lui deschişi, este cu totul altceva decât contactul mărginit de până atunci, al degetelor, cu reliefuri percepute cu bucă­ţica, niciodată în ansamblu. Miracolul spaţiului, al perspectivei şi al infinitului, al dimensiunilor, al lui „sus” şi „jos”, „aproa­pe” şi „departe”, toate îl scot dintr-o dată din el însuşi şi îl proiectează în afară, într-o libertate fără limite, într-o dă­ruire, într-un extaz, într-o imensă fericire a stă­pânirii acestei stihii care până atunci îl strângea din toate părţile, îl domina şi îl înfricoşa.
Descoperă că nu ştiuse decât cum era negrul. Copleşitor trebuie să fi fost miracolul albului, al luminii! Vede cum este un om, un copac întreg, o casă, un copil, un chip frumos, înţelegând abia acum sensul cuvântului „frumos” şi se simte învăluit de magia frumosului, copleşindu-i inima până atunci rece.
Un orb ca acesta s-a întâlnit cu Hristos, care
i-a deschis fereastra fiinţei lui năpăs­tuite, incomplete, spre toate aceste miracole, um­plându-l de fericire. I-a redat vederea la care avea dreptul şi pe care n-o avusese niciodată.
Era Sâmbătă şi, potrivit Legii, era oprit cu desăvârşire lucrul mâinilor, sub aspră ame­ninţare cu pedepse pe măsura greşelii. Iar greşeala era: lipsă de respect faţă de Dumnezeu.

Era Sâmbătă, şi Hristos luase tină de jos şi făcuse cu degetele Lui un fel de pastă – lucrase deci – unsese ochii orbului cu ea, şi orbului i se deschiseseră ochii. O parte din farisei, cei mai duri, s-au oprit doar la călcarea Sămbetei şi, folosind un raţio­nament pe cât de simplu pe atât şi de rigid, fără drept de apel, au decretat: „Omul acesta nu-i de la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sâmbăta”. Alţii, voind să conteste minunea, au spus: „Cum poate un om păcătos să facă asemenea mi­nuni?”
Luat la întrebări de farisei, omul care fusese orb le-a răspuns că „Acesta este un prooroc” sau „De este păcătos, nu ştiu; una ştiu, că am fost orb şi acum văd!”, susţi­nând că una ştie şi nimic altceva. Îşi dădea desigur seama că trebuia să plece de la evidenţa incontestabilă, deoarece aceasta era mai mult şi mai presus decât tot ceea ce ştiau sau credeau că ştiu oponenţii săi. Însă, aceştia nu l-au recepţionat, pentru că aveau toate intrările blocate. Nimeni şi nimic nu-i putea clinti din formulele lor. Scoşi din ele minţile nu le mai lucrau, ca ale acelora care cred că numai ei au dreptate.
În loc să-şi schimbe optica, să înţeleagă că se poate gândi şi altfel, anchetatorii au suspendat ancheta şi „l-au dat afară”, aruncându-i cuvinte de ocară şi dispreţ.
Orbul a fost martor onest, căci acest rost i se rânduise lui de către Dumnezeu, în istorie: să dea mărturie despre Hristos ca Domn al Sâmbetei şi trimis de Sus.

Orbului vindecat de Hristos nu i-a rămas numele în istorie. I-a rămas doar renumele. Şi nu numai pentru că a fost subiectul unei extraordinare minuni, ci şi pentru neaș­teptat lecţie de logică pe care le-a ţinut-o fariseilor. Istoria a notat în defavoarea lor şi faptul că, înfumuraţi, „l-au dat afară” din clasă, fără ca acest lucru să poată împiedica lecţia să fie dată drept lecţie-model în vecii vecilor.