Calea, Adevărul şi Viaţa / Ispita activismului în Biserică

Dacă până nu demult. Biserica Răsăriteană era acuzată că acordă importanţă doar laturii liturgice, în zilele noastre, parcă tot mai mult, Biserica este văzută ca o întreprindere, o activitate. Membrii clerului le cer mereu oamenilor să facă ceva pentru Biserică, iar activismul lor este măsurat în criterii, de obicei, cantitative: câte întâlniri, câte reuniuni, câte şedinţe, câţi bani, câte „activităţi”, care, cu siguranţă, nu sunt totdeauna necesare.

Periculoasă este nu atât activitatea în sine, cât reducerea Bisericii, identificarea acestei activităţi cu viaţă Bisericii. Ideea de Biserică, principiul sacramental al vieţii sale constă în îndepărtarea noastră de activitate („toată grija cea lumească să o lepădăm”) şi participarea la comuniunea cu viaţa cea nouă, cu veşnicia, cu Împărăţia.

Liturghia ortodoxă începe cu binecuvântarea mare: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. De la început este anunţată destinaţia: călătorim spre Împărăţie. Acesta este locul spre care mergem – şi nu în mod simbolic, ci real. În limbajul Sfintei Scripturi, care este şi limbajul Bisericii, a binecuvânta Împărăţia nu înseamnă pur şi simplu a o aclama. Înseamnă a o declara ca scop, ca ţel al tuturor dorinţelor şi intereselor noastre, al întregii noastre vieţi, ca valoare supremă şi absolută a tot ceea ce există.

Instituită de Mântuitorul Hristos în Joia Patimilor, Sfânta Liturghie este Cina cea de Taină, este Răstignirea mântuitoare şi Învierea triumfătoare, este înfăţişarea tainică a istoriei mântuirii, este calea pe care a urmat-o Domnul Hristos de la moarte până la Înălţare, este jertfa Crucii şi Taina Tainelor, este ospăţul credinţei.

De asemenea, principiul vieţii Bisericii ne cere să ducem în lume această experienţă a noii vieţii, astfel încât să curăţim această lume, să o luminăm cu nelumescul experienţei Bisericii.

Din păcate, adeseori, se întâmplă exact invers. Aducem activismul şi agitaţia din lume în Biserică, îi otrăvim viaţa cu această activitate neîntreruptă, iar în acest fel, nu viaţa devine Biserică, ci Biserica devine lumească.