Calea, Adevărul şi Viaţa. Învierea fiului văduvei din Nain - Proorocia Învierii lui Hristos

Evanghelia Învierii fiului vădu­vei din Nain a fost un eveniment tulburător despre viaţă şi moarte, despre nimicnicia acestei vieţi şi despre infinitul iubirii lui Dumnezeu pentru noi, despre trupul supus stricăciunii şi sufletul nemuritor, ambele sub puterea lui Dumnezeu.
Iubirea Mântuitorului pentru tot neamul omenesc se vădeşte şi prin taina vindecării şi a învierii tuturor, pe care Hristos le dăruieşte semenilor Săi întru umanitate. În cazul de faţă, du­rerea mamei văduve care-şi pier­de unicul fiu devine grai pă­­trun­zător şi rugăciune în­tru­pată care ajunge la inima lui Dumnezeu. Şi chiar dacă mama plină de lacrimi nu îi cere nimic Învăţătorului, totuşi Hristos nu poate suporta robia păcatului şi a morţii, Îi este străină înjugarea noastră cu moartea, Îl dor dure­rile noastre şi plânge alături de noi când ne pierdem sufletul. Iubirea Sa pentru libertatea noastră de fii trece însă prin filtrul adevărului vieţii noastre, aşa încât Hristos vindecă „toată boala şi neputinţa” în popor. El este măsura supremă şi dumne­ze­iască a firii umane prin care viaţa este vădită ca fiind darul lui Dumnezeu şi taina euha­ristică a unirii omului cu Creatorul.
O interpretare socio-istorică a acestei Evangheliei rezidă din tragedia dublă care se afla în faţa Mântuitorului. Pe vremea Lui, nu existau sisteme de asistenţă socială sau pensii, aşa încât o femeie văduvă căreia îi murea singurul copil era con­damnată la moarte prin înfometare, mai ales dacă provenea din clasa săracă a societăţii. De aceea părinţii fără copii erau consideraţi blestemaţi de Dumnezeu. Era aşadar o datorie reciprocă, aceea de a-ţi creşte copiii şi de a fi întreţinut de ei la bătrâneţe. Hristos simte aşadar această suferinţă a femeii căreia îi muriseră toţi cei dragi şi înviază pe tânăr pentru mân­gâierea mamei sale.
Însă mai mult decât o înviere din morţi izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, există o taină mai presus de înţelegere în această mi­nune săvârşită de Hristos. În înţelegerea mai presus de mintea omenească a acestei Evanghelii, Mântuitorul Hristos simte în mod infinit, ca Dumnezeu, durerea mamei care şi-a văzut fiul mort şi simte în această durere, suferinţa mamei Lui când Îl va vedea murind. Şi înviază pe fiul vădu­vei, ca o proorocie a Învierii Sale din morţi.
De altfel, în Axionul din Sâm­băta Mare, atunci când Trupul lui Hristos zace mort în sânul pământului, Mântuitorul simte ca Dumnezeu durerea mamei Lui şi o alină: „nu te tângui pentru Mine, maică, văzându-mă zăcând în groapă fără suflare. Căci voi învia şi Mă voi prea­slăvi şi voi înălţa pe toţi cei ce slăvesc cinstită pomenirea ta”. Hristos o iubeşte pe mama Sa, încât chiar din sânul pământului are grijă de Sânul dumnezeiesc care l-a născut şi crescut.
Învierea fiului văduvei din Nain este aşadar proorocia Învierii lui Hristos, anticiparea biruinţei asupra morţii şi taina iubirii lui Dumnezeu pentru Maica Sa şi pentru toţi oamenii care Îl nasc pe El în inimile lor, prin rugă­ciune şi Sfintele Taine.