Calea, Adevărul şi Viaţa. Încrederea în Dumnezeu

Cu toții ne aflăm pe marea acestei vieți, o mare care uneori este liniștită, iar alteori este mai învolburată sau chiar cuprinsă de furtuni. Vremurile pe care le trăim nu am putea spune că nu sunt destul de încercate, încercări care aduc multă frică în oameni. Aceste realități ne fac să căutăm soluții pentru a ieși la  liman. Una dintre cele mai bune soluții este aproprierea de Dumnezeu, cu multă încredere în El.
Evanghelia ne vorbește despre minunea potolirii furtunii de pe mare, când Mântuitorul Hristos își ceartă ucenicii pentru că sunt fricoși și pentru că le lipsește credința. În privința fricii manifestată de ucenici, nu s-ar putea spune că nu ar fi o alarmă legitimă, ținând cont de mărimea furtunii. Însă, de ceea ce au dat dovadă ucenicii că sunt lipsiți a fost lipsa de încredere în Cel care era prezent cu ei în corabie. Nu au pus temei pe actualitatea prezenței lui Hristos în corabie și nu au dat crezare simțămân­tului, convingerii că nimic rău nu li se poate întâmpla atâta vreme cât se află sub oblăduirea imediată a Fiului lui Dumnezeu.
Acest episod al domolirii furtunii de către Hristos are un tâlc foarte adânc: ni se descoperă nu numai taina relației dintre făptura omenească și Mântuitorul ei, dar mai ales ni se descoperă problema omului de a se încrede pe deplin, în chip absolut, fără vreo urmă de îngrijorare și îndoială în Acel pe Care și L-a ales drept Învățător și Proniator. Apostolii, în această împrejurare, se dovedesc a fi oameni în toată tăria sau, mult mai bine spus, în toată slăbiciunea cuvântului. I-au urmat lui Hristos, Îl însoțesc, chiar Îl iubesc, numai că în fața primejdiei reale se dau în lături și fac loc fricii și mai ales neîncrederii, imposibilității de a percepe glasul care le spune: nu vă  temeți! Pentru că o putere mai mare decât a valurilor vă ocrotește, este alături de voi.
Sunt deosebit de profunde cuvintele lui Dostoievski, care a scris: „pe patul de moarte fiind și venind careva să-mi demonstreze cu argumente irezistibile că nu Hristos este adevărul, ci altceva, eu voi rămâne cu Hristos și mă voi despărți de adevăr”. Prin aceste cuvinte, el a dat expresie unei stări de spirit opusă celei căreia vremelnic noi îi cădem pradă.
În prezența valurilor vieții, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, zgomote și furii, creș­ti­nul este dator să-L aleagă, oricât ar fi tumultul de mare, de incontestabil, pe Hristos, deoarece furtuna este realitatea, dar Adevărul este Hristos. Creștinul autentic este dator să se încreadă în Cel nevăzut și să nu se supună cerințelor spaimelor făurite de o regie abilă, dar în fapt superficială, aparentă, care-i în funcție de durată, adică val (al nu știu câtelea) care ca valul va trece.
Aceasta este arta de a fi creștin: încrederea în Hristos chiar și la ananghie, nu numai în zilele cu cer senin. Nu este de ajuns să credem în Hristos și în dumnezeirea Sa. Ni se cere și simță­mântul mai omenesc, mai intim, de la persoană la Persoană, al încrederii de fiecare clipă, în toate diversele vicisitudini ale vieții.
Cred în Hristos și am încredere în El este potrivit a fi deviza completă a creștinului. El știe că pe corabia care străbate marea vieții, în corabia aceea oricând expusă scufundării, nu este singur. Undeva în laturile ei ascunse călătorește împreună cu noi și Hristos,  iar aceasta ne dăruiește un calm, o putere de îndurare, o stăpânire de sine ce pot fi supuse la grele încercări, dar nu anihilate și transformate în deznădejde și rătăcire.