Calea, Adevărul şi Viaţa / Incinerarea sau îngroparea celor decedaţi?

Incinererea (arderea) morţilor, ca de altfel şi îngroparea lor, nu are doar un caracter practic, ci şi unul profund simbolic, care ţine de fiinţa mai profundă a existenţei omului, ţine de raportarea lui la cel mai acut fenomen limită al propriei existenţe, moartea. Iar sensul pe care omul îl atribuie morţii îşi pune pecetea pe opţiunea lui pentru una din aceste două variante.

Devine, aşadar, limpede că şi îngroparea morţilor, cu toate că nu constituie o chestiune dogmatică, nu încetează de a fi direct legată de învăţătura dogmatică a Bisericii. Învierea morţilor, în care crede Biserica, nu va depinde de îngroparea sau arderea lor. Dar şi invers: îngroparea morţilor nu este fără legătură cu credinţa în Înviere.

Biserica nu simte repulsie faţă de trup, ci îl cinsteşte. Omul este chipul lui Dumnezeu nu doar ca suflet, dar şi ca trup. Iar scopul existenţei omului este să primească înlăuntrul lui pe Cel al Cărui chip este, adică pe Dumnezeu. Toate celelalte se încadrează şi se subordonează acestui scop.

Repulsie faţă de trup se observă în religiile orientale şi în idolatrie. Pentru Biserică, trupul este templu al Sfântului Duh, este biserica cea vie, în care omul este chemat să slujească şi să se închine lui Dumnezeu. Sfinţii care L-au slujit şi s-au închinat cu adevărat lui Dumnezeu sunt, prin moaştele lor, temelia bisericilor zidite, în care slujesc credincioşii. De aceea Biserica cinsteşte rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor şi le păstrează ca pe un tezaur de mult preţ.

Acolo unde trupul mort este considerat rămăşiţă pământească cinstită a existenţei umane, este firesc ca acesta să se cinstească. Acolo şi îngroparea sau, mai apoi, păstrarea osemintelor, este ceva sacru. De altfel, cunoaştem astăzi că osemintele, deşi uscate, menţin vie identitatea biologică a celui mort, pe când cenuşa nu.

Dorinţa dispariţiei sau a păstrării în mormânt a trupului mort este direct legată de întreaga atitudine a omului faţă de moarte. Când cineva vrea să uite de moarte, este firesc să elimine orice legătură cu ea sau care îi aminteşte de ea. La aceasta este ajutat din plin de sistemele societăţii contemporane. În acest climat este firesc să se urmărească şi dispariţia trupului omenesc mort. Îngroparea în mormânt păstrează nu doar pomenirea celui decedat, dar şi pe cea a morţii. Pentru a păstra cineva pomenirea aceasta, fără a fi obsedat de ea, are trebuinţă să creadă în biruinţa asupra morţii. Creştinul crede în această biruinţă şi aşteaptă învierea, care se referă la întreaga sa persoană (trup şi suflet).