Calea, Adevărul şi Viaţa / Imposibilitatea posibilă

„Duminica lăsatului sec de carne” este numită aşa întrucât de-a lungul săptămânii ce urmează este rânduită de către Biserică o postire parţială – abţinerea de la consumul de carne. Biserica începe acum să ne „acomodeze” cu efortul duhovnicesc pe care-l va aştepta de la noi şapte zile mai târziu. Treptat, ea ne poartă întru acest efort – cunoscând neputinţa noastră, anticipând slăbiciunea noastră sufletească.

Pericopa evanghelică pentru această zi ne prezintă parabola lui Hristos despre Înfricoşătoarea Judecată (Matei 25, 31-46). Când Hristos va veni să judece lumea, care va fi criteriul judecăţii Lui? Parabola ne răspunde cât se poate de simplu: dragostea. Adică, iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea. Această precizare este importantă, pentru că astăzi din ce în ce mai mult creştinii tind să identifice iubirea creştină cu grijile politice, economice şi sociale; cu alte cuvinte, ei mută centrul de greutate de la persoană şi evoluţia sa unică la entităţi anonime, precum: „clasă socială”, „rasă” etc. Nu vrem să spunem că aceste preocupări sunt greşite. Este limpede că pe cărările vieţii lor, în responsabilităţile lor cetăţeneşti şi profesionale, creştinii sunt chemaţi să se îngrijească, să facă tot ce este mai bine pentru o societate dreaptă, egală şi în general mai umană. Cu siguranţă că toate acestea izvorăsc din creştinism şi pot fi insuflate prin iubirea creştină.

Ca atare, iubirea creştină este ceva diferit şi această diferenţă poate fi înţeleasă şi menţinută dacă Biserica îşi va păstra misiunea sa unică şi dacă nu va deveni o simplă „agenţie socială”, fiind limpede că Biserica nu poate fi considerată astfel, chiar dacă unii aşa şi-o doresc.

Iubirea creştină este „imposibilitatea posibilă” de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi, şi pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veşnică şi tainică, a hotărât să-l aducă în viaţa mea, fie chiar şi numai pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face o ”faptă bună” sau ca pe un exerciţiu de caritate, ci ca începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeu Însuşi. Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcende întâmplătorul şi exteriorul din „celălalt” – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica „rădăcină” personală a fiinţei umane, partea divină din el?

Dacă Dumnezeu iubeşte pe fiecare om, aceasta se întâmplă pentru că El cunoaşte comoara nepreţuită şi absolut unică, „sufletul” sau „sinele” pe care El le-a dăruit fiecăruia în parte. Iubirea creştină este atunci participarea la acea cunoaştere divină şi darul acelei iubiri divine. Nu există iubire „impersonală”, pentru că iubirea este minunata descoperire a „persoanei” în „om”. Este descoperirea a ceea ce este ”de iubit” în fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu.

Din acest punct de vedere, iubirea creştină este uneori opusul „activismului social”, cu care atât de adesea se identifică creştinismul astăzi. Pentru un „activist social” obiectul iubirii nu este persoana, ci individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte ”umanităţi”. Însă, pentru creştinătate omul este ”demn de a fi iubit” pentru că el este persoană. Creştinismul pune accent pe prezent, singurul timp hotărâtor pentru iubire. Activismul social este întotdeauna „futuristic” în abordările sale, acţionând în numele dreptăţii, al ordinii, al fericirii şi pentru realizarea lor.