Calea, Adevărul şi Viaţa / Icoană sau tablou religios?

Probabil că nu este casă de creştin în care să nu se găsească o icoană. Dar icoana, prin ea însăşi, reprezintă o miză uriaşă. Ea aduce nevăzutul către văzut şi în felul acesta face posibil contactul cu o lume de neimaginat.

Este trist să constaţi că icoana este identificată cu o simplă imagine sau cel mult cu un tablou religios. Acest fenomen, de substituire a icoanei cu imaginea, a luat o amploare deosebită, în special în timpurile actuale, aflate sub semnul civilizaţiei imaginii. Limitată doar la atributele sale estetice şi, uneori, didactice, icoana nu a mai fost privită prin prisma celorlalte funcţii ale sale (harismatică, hristologică, sacramentală, liturgică etc.), care, de fapt, fac diferenţa între o icoană şi un obiect de artă sau de cult.

Cred că două lucruri definesc, în mod fundamental, modul în care percepem o icoană. Pe de-o parte, valoarea „intrinsecă” a icoanei, faptul că prin actul sfinţirii, aceasta devine la rândul ei, prin mijlocirea persoanei reprezentate, sfinţitoare. Pe de altă parte, deschiderea pe care o am, spre a răspunde relaţiei de comuniune la care sunt chemat prin icoană. Acestea diferenţiază icoana de orice tablou religios. Pentru un necreştin, sau chiar un creştin, care nu au o relaţie cu sfântul reprezentat, icoana nu va putea fi decât privită. Aceştia se vor opri doar la atributele sale estetice.

Însă icoana nu se cere doar privită, ci mai ales contemplată. Iar singura modalitate de a răspunde relaţiei de comuniune presupune însoţirea privitului de rugăciune.

Rătăcim prea mult în lume şi de aceea nu mai ştim cum să stăm în faţa unei icoane. Ne este mai aproape imaginea lumii şi de aceea ajungem să spunem şi despre o icoană dacă este frumoasă sau nu, aşa cum facem afirmaţii despre un tablou. Icoana te cheamă la sfinţenie. Tabloul la admiraţie. Icoana nu este, nu a fost şi nu va fi niciodată tablou. E prea multă viaţă în ea, viaţă care nu poate să încapă într-un tablou.

Tabloul reprezintă o imagine artistică, este un produs al fanteziei pictorului, o formă originală de expresie a propriei viziuni asupra unui obiect sau fenomen. Pe când icoana este o revelaţie a lui Dumnezeu, redată de iconograf prin limbajul liniilor şi al culorilor. Concepţia despre lume a iconografului este şi concepţia Bisericii. Icoana este atemporală, în afara curentelor artistice, fiind în această lume simbolul unei alte existenţe.

Tabloul se caracterizează printr-o expresie pronunţată a individualităţii autorului, printr-o originală manieră artistică, prin procedee specifice de compoziţie, printr-o coloristică inedită. Iconografia însă nu este o autoexpresie, ci o slujire, o lucrare ascetică. Icoana este o creaţie sobornicească. Iată de ce iconografii nu-şi scriu numele pe icoanele pictate, spre deosebire de pictorii de tablouri.

Tabloul artistic este un mijloc de comunicare cu autorul. Acesta ne spune despre ideile şi trăirile lui, redând gândirea specifică timpului în care a trăit. Pe când icoana este un mijloc de comunicare cu Dumnezeu şi sfinţii Săi.