Calea, Adevărul şi Viaţa. Gânduri despre spiritualitatea românească

Românul, cu mici excepţii, are un respect nemărginit pentru sacru, pentru sfinţenie. Trăieşte, chiar şi atunci când este păcătos, în cel mai mare respect faţă de sacru. De păcate se spovedeşte, tot pentru că respectă sfinţenia actului iertării, act dumnezeiesc. Românul cheamă mereu pe Dumnezeu în viaţa lui, zicând, mai ales la ţară, „Doamne ajută” în loc de „la revedere”.
Românul îşi venerează sfinţii şi a luat din Răsărit modul de a şi-i reprezenta la esenţă, la linii care să nu sugereze păcatul, sau o simplă atitudine estetică, ci să trea­că cu gândul la spirit, la Dum­nezeu, iar la originea deve­nirii noastre este spiritualitatea satului.
De aceea, este nevoie de o revi­gorare a tradiţiilor, a credinţei, atât la oraşe cât şi la sate. Ţăranii trebuie repuşi în realitatea spiri­tuală în care au trăit strămoşii lor. Să-şi refacă dragostea de pământ, de muncă, de animale, de păstori. Ţăranul trebuie repus în demnitatea lui.
De toate acestea este nevoie întrucât astăzi ne lovim de unele curente în spiritualitate, curente active şi prozelitiste, care ne vor şi pe noi, cu o pasiune inexpli­cabilă, uniţi cu Dumnezeu, dar nu cu Dumnezeul românilor. Aceştia simt o pasiune de mamă vitregă rea, să ne rupă de Tatăl nostru cel adevărat.
Unii vor să ne mute închinarea de la Dumnezeu către un loc­ţiitor de Dumnezeu, la Roma, de la care să primim fără să comentăm ordine infailibile. Latini suntem şi rămânem cu mândrie, cum spuneau cronicarii, însă credinţa este altceva. De fapt, şi Roma a luat-o tot de la Răsărit. Unii zic: cum se poate? Latini şi ortodocşi? Doar latinii sunt catolici. Iată că se poate. Deoarece la noi, credinţa a venit direct din Răsărit. Aşa am putea şi noi întreba, dacă credinţa este obligatorie pe neamuri: cum se poate, slav şi catolic? Doar slavii sunt ortodocşi. Iată că se poate. Polonezii, care sunt slavi, sunt totuşi catolici. Ba, mai mult, au dat şi un papă.
Dumnezeu i-a rânduit fiecărui neam forma religioasă care i se potriveşte lui. Nouă ne-a rânduit Ortodoxia, cu Tatăl în ceruri. A considerat că putem să ne ridi­căm până la El, fără locţiitori!
Alţii vor să ne mute închinarea de la Dumnezeu către litera Scrip­turii fără ierarhie, ispi­tindu-ne cu promisiunea că Scrip­tura o pu­tem interpreta fiecare după capul nostru. Astfel, de sub stăpânirea unui singur om, papa, suntem invitaţi la cea mai mare libertate, care merge până la dezordine, fără să mai ascultăm de nimeni, căci în protestantismul dogmatic principiul este: fiecare după capul lui! De aceea au apărut mii de confesiuni, denominaţiuni, con­gre­gaţiuni, secte, încât nu se mai ştie nimeni descurca.
Amândouă aceste cuvinte de spi­ritualitate neagă şi vor să împie­di­ce legătura directă cu Dumne­zeu, prin Taine, ca şi legătura cu pă­mântul tău, cu istoria ta, cu strămoşii tăi, cu credinţa lor care le era comună, trăind în comuniune între ei prin aceeaşi credinţă, având tradiţii şi obiceiuri comune, care îi făceau fericiţi şi îi legau pe toţi cu cerul. În acest mod, aveau sentimentul că sunt duşi de mână de Dumnezeu, iar ei, se lăsau, cu bucurie, cu încredere, cu linişte, duşi de mână.