Calea, Adevărul și Viața / Fiul risipitor

Etimologic, păcatul înseamnă „greșirea țintei”, adică, atunci când păcătuiești, te îndepărtezi de scopul pentru care ai fost creat, acela de a te bucura de prezența dumnezeiască. Însă, oricât de mult ar aluneca omul în cea mai grosieră materialitate, el nu-și pierde întrutotul caracterul de ființă cu vocația infinitului, ci mereu rămâne în el ceva ce nu poate fi distrus de păcat, este „ușa deschisă înlăuntrul nostru pe care nimeni nu poate să o închidă” (Ap. 3,8).

Este adevărat că păcatul risipește ființa umană, dar fără să-i poată nimici miezul și, chiar târâtă la limita cea mai de jos a căderii, va găsi întotdeauna resurse care să o izbăvească de nimicire.

Fiul risipitor, despre care se vorbește în parabolă, este ipostasul omului dislocat din rostul său dintru începuturi și condamnat la rătăcirea într-un labirint din care nu mai este capabil să răzbată spre ieșire. Cu cât se afundă în păcat, cu atât se înstrăinează de el însuși, pentru că păcatul risipește și, risipind, rătăcește. Se salvează din această necurmată risipire-rătăcire, când „s-a aflat, venindu-și întru sine” (Luca 15,17).

Oare ce fiu risipitor va fi fost acela, încât să i se dedice o duminică în an să fie sărbătorit? Atâta timp cât noi știm că oamenii își sărbătoresc de obicei eroii, fie că sunt de pe câmpul de luptă, fie că sunt dintre marii conducători sau marii scriitori. Apoi noi, creștinii, ne serbăm eroii noștri, nevoitorii din pustie, sfinții făcători de minuni, mucenicii, marii ierarhi și teologi care au contribuit la clarificarea credinței în Sinoadele ecumenice. Ce mare faptă să fi făcut acest fiu risipitor, încât să i se acorde o atenție deosebită din partea întregii creștinătăți?

Principala învățătură pe care o scoatem din întâmplarea povestită de Mântuitorul Hristos este aceea că orice întoarcere de pe drumul păcatului este posibilă. Orice întoarcere însoțită de căință este primită de Dumnezeu și este binecuvântată cu iertarea tuturor greșelilor. Acesta este înțelesul practic și adevărat al parabolei. Am enunțat aceasta întrucât așa a dorit Mântuitorul Hristos să îi fie înțeleasă parabola. Să arate cât de mare bucurie reprezintă întoarcerea unui fiu rătăcit, atât în cer, cât și pe pământ.

Sfântul Ioan Gură de Aur pune problema păcatului și a pocăinței între limitele ușurătății de minte și ale deznădăjduirii. Ușurătatea de minte duce la hotărâri ca aceea a fiului risipitor când a plecat, deznădăjduirea duce la hotărâri ca aceea a lui Iuda. Fiul risipitor este un exemplu al faptului că ușurătatea minții, dacă nu se conjugă cu deznădăjduirea, are vindecare. Leacul este întoarcerea. Numai să te întorci cu profundă căință, așa cum s-a întors fiul risipitor din parabola Mântuitorului. Pe acesta nu-l serbăm doar pentru că s-a întors, ci pentru că „și-a venit în sine” și s-a întors. Este foarte interesantă această expresie: „Și-a venit în sine”. Înseamnă că nu era „în sine” în clipa când era sub păcat. Noi mai spunem, în limba română, că „și-a venit în fire”. Cuvântul „fire”, în vechiul înțeles românesc, înseamnă natură. Așadar, el, păcătuind, nu mai era în natura omenească. Își ieșise din natura lui omenească atunci când ieșise din casa tatălui său, în condițiile în care a făcut-o. Apoi și-a venit înapoi în natura omenească primară, aceea creată de Dumnezeu. Și-a revenit în „sinele” lui, din care ieșise. Nu mai fusese el. Fusese sub stăpânirea altora, a celor care încurajaseră păcatul. Și-a revenit la conștiință de sine. A redevenit el însuși. Și-a recăpătat personalitatea, identitatea. Și-a adunat mintea care îi plecase de acasă. Fusese ieșit din fire, se trădase, se golise de sine și rătăcise undeva în afară. Venindu-și în fire, și-a revenit în a fi așa cum a fost creat de Dumnezeu. De aceea fiul risipitor atrage simpatia noastră, oferindu-ni-se ca model. Nu de păcat, ci de întoarcere, dacă am avut nefericirea unei experiențe asemănătoare cu a lui.