Calea, Adevărul şi Viaţa / „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”

Acestea sunt cuvintele pe care le-a adresat Mântuitorul Hristos Sf. Apostol Toma, atunci când a dorit să aibă dovezi ale Învierii lui Hristos. Însă, Hristos nu a înţeles aşa verbul „a crede”, ori de câte ori l-a rostit şi mai ales când S-a adresat lui Toma la opt zile după Înviere.

Pentru ca noi să înţelegem mai bine autenticul sens al verbului „a crede” este suficient să ne întoarcem doar câteva zile în urma acestei întâlniri cu Sf. Ap. Toma, mai precis la momentul Răstignirii, când arhiereii şi cărturarii trecând prin faţa Răstignitului, îşi clătinau capul şi spuneau: „Pe alţii a mântuit, dar pe Sine nu poate să se mântuiască; Hristos, Împăratul lui Israel, să se coboare acum de pe Cruce ca să vedem şi să credem în El”. Pe lângă faptul că săvârşeau o blasfemie, mai marii poporului ales mai făceau o mare greşeală: aceea că, pe lângă faptul că nu bănuiau pe Cine răstigniseră pe lemn, ei foloseau cuvântul fără a-l înţelege deloc, pentru că dacă Hristos ar fi coborât în acel moment de pe Cruce, cuvântul „credinţă” ar fi fost desfiinţat pentru totdeauna. Faptul coborârii nu putea fi crezut, ci doar constatat, înregistrat, luat la cunoştinţă în plinătatea evidenţei sale.

A crede nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident, sau cu sintagma „a crede pentru că”, ci dimpotrivă, a crede vrea să zică „a crede cu toate că”, deşi, în ciuda, în pofida anumitor realităţi. „A crede” este un verb adversativ, o sfidare, o provocare. Cred în Hristos deşi există moartea, bolile, suferinţele, nedreptăţile, crimele, tortura, delaţiunea şi câte altele. Cu toate că există această cumplită realitate, mă învoiesc cu ideea unui Mântuitor şi a unui Mângâietor.

Textele pauline arată că acest cuvânt de bază al creştinismului – credinţa – se prezintă ca străin de orice dovezi, fapte constatatoare, înscrisuri sau obiecte vizibile. „Să vedem şi să credem” al arhiereilor ne conduce la o mare contradicţie. Dacă vedeau nu mai prezenta niciun interes credinţa. A crede înseamnă a nu vedea. Sf. Apostol Pavel este cât se poate de limpede: „Dar nădejdea care se vede nu mai este nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? (Rom. 8,24) sau „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite şi adeverirea celor nevăzute” (Evrei 11,3).

Dumnezeirea nu lucrează aşa cum vroiau arhiereii şi cărturarii, ci vrea să ne facă să înţelegem că prin credinţă ne apropiem în modul cel mai desăvârşit de Hristos, fiind calea cea mai bună spre mântuire. Însă, nu este mai puţin adevărat că fără fapte credinţa este moartă (Iacov 2,17), implicând aici şi mărturisirea ei.

Oare nu faptele bune şi mărturisirea credinţei sunt cele mai bune dovezi ale credinţei? Noi creştinii trebuie să avem această certitudine, deoarece credinţa nu are nevoie de niciun fel de dovezi, ea are însă nevoie să fie dovedită.