Calea, Adevărul și Viața / Falsa smerenie

Dintre toate posturile mari ale Bisericii noastre, doar cel al Paștelui are o perioadă premergătoare, care, prin sobrietatea sa și tâlcul său aparte, prevestește aproprierea marelui praznic al Învierii. Acest interval de pregătire și întâmpinare cuprinde patru duminici speciale, începând cu cea a Vameșului și a Fariseului, în care ni se propun spre meditație două teme fundamentale pentru viața noastră: mândria și smerenia.

Dar, de ce sunt ele atât de importante pentru noi? Potrivit Sfintei Scripturi, mândria stă la baza tuturor relelor posibile și imposibile, iar smerenia este considerată generatoare pentru orice virtute: „postul, privegherea și celelalte osteneli ascetice ne ajută, dar puterea cea mare se află în smerenie”(Avva Ioan Colon, Pateric, Ed. Episcopiei Ortodoxe a Albei Iuliei, 1994, p. 98), și, totodată, singura care poate conferi trăinicie stăruințelor omenești pe calea desăvârșirii.

Multora dintre noi ne vine greu să înțelegem în ce anume a constat greșeala fariseului, astfel încât a trebuit să fie sancționat, deoarece nimic din comportamentul său nu ne lasă să înțelegem că ar fi încălcat vreo poruncă anume. Dimpotrivă, ar trebui să spunem că era chiar un credincios bun și, cu toate acestea, cu ceva a greșit în fața lui Dumnezeu și nu oricum, încât a atras o atât de aspră sentință din partea lui Hristos. A contat modul rugăciunii sale, care, în realitate, nu a mai fost rugăciune, ci doar o simplă înșiruire a meritelor și a pretinselor sale calități. „Rugându-se”, el nu s-a raportat pe sine la Dumnezeu, în fața Căruia nimeni este fără de păcat, ci la un semen de-al său, pe care l-a judecat, atribuindu-și o calitate care îi aparține în exclusivitate lui Dumnezeu. Aceasta ne confirmă adevărul că nu cel care se crede pe sine bun și merituos este realmente așa în fața lui Dumnezeu. Iată de ce este atât de neavenită mândria din perspectiva creștină, fiind socotită rădăcina tuturor relelor!

Pentru că între omul mândru și Dumnezeu sunt foarte puține lucruri în comun. În contrast cu rugăciunea fariseului, făcută în duhul slăvirii de sine și al disprețului față de semen, o avem pe cea a vameșului. Rugăciunea unui astfel de om, care știa că este nevrednic a intra în locașul de cult, este, totuși, modelul de rugăciune prin excelență, întrucât izvorăște din durerea căinței și smerenie neprefăcută. Smerenia nu poate fi o tresărire pasageră a sufletului, ci atitudinea care să ne stăpânească de-a lungul întregii vieți. Ea trebuie să ne țină treji în ostenelile noastre spre mântuire, neîngăduindu-ne niciun moment să credem că am ajuns la capăt. Așa au trăit-o toți marii ostenitori ai pustiei.

Dacă în privința mândriei lucrurile ne sunt clare și cel puțin știm cum să o evităm, în ceea ce privește smerenia este cu mult mai complicat, întrucât ne vine greu să acceptam că se poate cădea și prin smerenie, dar și pentru faptul că este necesar să ai puterea discernerii între smerenia adevărată și formele sale false. Aici ne referim la acele forme aparent corecte de smerenie, dar care, în adâncul lor, se dovedesc cu mult mai păguboase decât mândria însăși, pe care Sfinții Părinți le numeau „virtuți prost practicate”.

Condiția esențială pentru ca o virtute să fie cu adevărat bună este conformitatea cu scopul său. Neîndoielnic, este important să fii în virtute, însă contează și intenționalitatea sau scopul pe care-l urmărești. Avem exemplul atâtor oameni care sunt dispuși să se umilească numai ca să își atingă scopul de avansare în ierarhia domeniului în care activează. De aceea, în ultima instanță, scopul este cel care asigură valoarea faptei. Astfel, se poate pierde harul nu numai când te afli în păcat, ci și printr-o rea folosință a virtuții. Uneori, este chiar mai tragic „să cazi” prin virtute, deoarece cel care se află în păcat mai lasă, totuși, deschisă o poartă spre întoarcere, pe când falsul virtuos viețuiește sub fatalitatea incorigibilului, strangulând orice posibilitate de revenire.

Forma supremă pe care o poate îmbrăca falsa smerenie este ipocrizia sau așa-numitul „orgoliu al celor smeriți”, aceasta fiind cea mai diabolică dintre toate ipostazele sale, întrucât, odată mândria luată ca smerenie, boala este fără leac.