Calea, adevărul și viața. Facem dreptate sau ne comportăm cu bunătate?

De obicei oamenii își sărbătoresc eroii. Eroii de pe câmpul de luptă, conducătorii care la un moment dat au decis destinele țării, marii inventatori sau marii oameni ai culturii. Noi, creștinii, ne mai serbăm eroii noștri: nevoitorii din pustie, sfinții făcători de minuni, mucenicii, marii ierarhi și teologi care au contribuit la clarificarea credinței. Cu toate acestea, avem o duminică în care serbăm un fiu risipitor! Oare, ce mare lucru să fi săvârșit acest fiu risipitor încât să merite o atenție din partea întregii creștinătăți?
Înainte de toate, trebuie să precizăm că fiul nostru risipitor nu este un personaj real. El este eroul unei povestiri a Mântuitorului, care se numește Parabola fiului risipitor.
Mântuitorul  tocmai avusese o discuție aprinsă cu cărturarii și fariseii, încercând să îi convingă că trebuie să fie cu bunăvoință față de păcătoșii care se întorc la pocăință. Le spunea că nu este important să-i ții la distanță și să-i pedepsești pe păcătoși, potrivit cu păcatele lor, într-o manieră pur juridică, ci important este să-i faci să se întoarcă de la păcat la îndreptare. Important este să-i schimbi, nu să-i judeci. Așa ceva este ușor și comod. Important este să-i faci să-și înțeleagă greșelile și să nu le mai facă. Degeaba îi pedepsești dacă nu faci din ei oameni mai buni. Dumnezeu aceasta voiește. Dumnezeu se bucură când primește mărturisirea unei greșeli, nu când pedepsește.
Din dilema dreptate – iertare, dreptate – bunătate, cei care se consideră drepți ies foarte ușor: aleg întotdeauna dreptatea. Și noi suntem uneori în situații asemănătoare. Dacă prindem o fărâmă de dreptate de partea noastră, suntem foarte hotărâți și strigăm: să se facă dreptate! Cine ar putea fi împotriva drep­tății? Nici măsura creștină nu este împotriva dreptății. Numai că în situații umane măsura creș­tină mai cunoaște și alte ie­șiri din ele. Aceste ieșiri sunt cele ale omeniei. Oricât de drepți am fi, dacă s-ar întâmpla să greșim și am trece în locul celui păcătos, oare cum am dori să fim judecați? După dreptate sau, de este posibil, cu milă, cu înțe­legere, cu iertare, cu bunătate?
În cazul acesta, ar interveni apelul la omenie. Din postura de om care a greșit, dreptul de dinainte nu ar mai gândi la fel. S-ar bucura să fie iertat. O bucurie pe care din postura de drept nici nu a putut-o întrezări, ca să o aprobe sau să o mijlocească. Din postura de om care a greșit, iertarea tatălui din Parabolă i se pare un miracol binevenit. Din postura dreptului, i se pare o nedreptate, când cei care au greșit sunt alții.
Sfântul Ioan Gură de Aur compară iertarea tatălui față de fiul risipitor cu situația unui doctor. Când îi vine un bolnav, îl judecă sau îl vindecă? Îi dă doctorii ca să îl  vindece. Așa face și un tată adevărat. Iar un frate adevărat, care se bucură de aprecierea tatălui, trebuie să îl primească și el pe cel risipitor ca pe un frate, nu ca pe un străin. Căci altfel se face și el risipitor. Degeaba a adunat ascultare după ascultare, faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înțelege și nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, risipește el însuși tot ce a adunat. La ce bun atâta supunere și atâta cumințenie, dacă nu a putut intra în inima lui și puțină dragoste?

Ca o concluzie, putem spune că fiul risipitor este un model spre încurajare pentru noi toți, pentru cei păcătoși, că orice păcat, în momentul în care te-ai întors, se iartă. Iar celălalt fiu este un avertisment că, atunci când ești drept, să ai grijă să nu cazi din situația ta de drept, judecându-l pe cel păcătos sau judecându-l pe Dumnezeu pentru că iartă pe cel păcătos.