Calea, adevărul și viața. Este Spovedania cu adevărat Taina Pocăinței?

Întrucât suntem, din mila lui Dumnezeu, în această perioadă a Triodului, o perioadă în care avem datoria să ne cercetăm cu multă atenție starea sufletelor noastre, să conștientizăm păcatele săvârșite și să ne întoarcem la Dumnezeu prin pocăință adevărată, consider că este nevoie să semnalăm unele aspecte legate de modul cum privim Taina Spovedaniei, pentru a dobândi în mod real foloasele ei.
Pentru orice preot conștiincios, spovedania este unul dintre cele mai dificile și chiar frustrante aspecte ale slujirii sale. Aici, în Taina Spovedaniei, el întâlnește singurul obiect adevărat al preocupărilor sale pastorale: sufletul uman, omul, așa cum stă el, păcătos și mizerabil înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, tot aici, preotul realizează în ce măsură creștinismul convențional a pătruns în viața Bisericii, deoarece noțiunile creștine fundamentale de păcat și pocăință, împăcare cu Dumnezeu și înnoirea vieții par a fi devenit irelevante.
O sursă a dificultăților este și confuzia teoretică, sau chiar teologică, cu privire la natura Tainei Pocăinței. Din păcate, Taina Spovedaniei a dobândit, pe de o parte, o înțelegere formală și juridică, iar pe de altă parte, o îndoielnică reducere a mărturisirii la psihologie.
În primul caz, omul vine la preot, își mărturisește încălcările legii creștine (canoanelor) și primește iertarea care îi dă dreptul la o a doua Taină „a obli­gației” – Sfânta Împărtășanie. Aici mărturisirea corectă este redusă la minimum, iar în unele cazuri, chiar înlocuită cu o formulă generală citită de penitent. Astfel, toată atenția este pusă pe puterea preotului de a ierta, o iertare care este considerată a fi „validă” fără a ține seama de starea de pocăință a sufletului.
În cel de-al doilea caz, mărturisirea este privită ca o „sfătuire”, ca un ajutor și soluție în privința problemelor și dificultăților, nefiind un dialog între Dumnezeu și om, ci între om și ceea ce se pre­supune a fi un sfătuitor înțe­lept și experimentat cu răspunsuri „de-a gata” pentru toate problemele umane.

Fără îndoială că cele două ten­dințe întunecă și deformează înțelegerea și practica adevărată ortodoxă a mărturisirii, aducându-l pe om în situația de a nu crede cu adevărat în Biserică ca mijloc de mântuire din deznădejdea și întunecimea păcatului, ci să fie privită ca o instituție menită satisfacerii „nevoilor religioase” ale membrilor săi care sunt într-o „stare bună”. În aceste condiții duhovnicești, în această situație morală pseudo-creștină, mărturisirea nu poate fi decât ceea ce este: fie o altă „datorie religioasă” menită să fie îndeplinită cel mult o dată pe an pentru satisfacerea unei norme canonice abstracte, fie o discuție despre „problemele” cuiva (nu despre păcat) care, de cele mai multe ori, nu au nicio soluție, pentru că soluția lor ar fi convertirea la adevăratul creștinism.
Prin urmare, Taina Spovedaniei trebuie gândită în perspectiva tainei pocăinței. Un om care își cercetează motivațiile cele mai profunde ale vieții, care a înțeles, chiar și numai o dată, că viața în totalitatea ei poate și trebuie să se refere la Hristos, se află pe calea spre pocăință care este întotdeauna o schimbare a minții, o viziune reînnoită, o decizie de a se întoarce la Dumnezeu (ex. Pilda Fiului Risipitor).
Omul poate să spună „vinovat” și fără să simtă nicio pocăință. Toate Tainele Bisericii sunt acte ale transformării, iar în Taina Pocăinței prima transformare este tocmai acea transfigurare a mărturisirii umane în pocăință creștină, într-o criză curățitoare a sufletului uman care se întoarce la Dumnezeu, iar de la El primește vederea atât a păcatului, dar, mai ales, a iubirii copleșitoare a lui Dumnezeu care „acoperă” păcatul. Astfel, pocăința este taina împăcării, taina iubirii, nu a judecății.
În acest mod, conștientizăm că Dumnezeu nu iartă dacă omul nu dorește o viață mai bună, dacă nu se decide să lupte cu păcatele sale.
Altfel spus, din punct de vedere ortodox nu există iertare acolo unde nu există pocăință. Dumnezeu nu îl acceptă pe omul care nu vrea să vină spre El, iar „venirea” este tocmai pocăința, actul transformării, o schimbare reală și critică a întregii atitudini a omului. A gândi că iertarea este o „putere” absolută, validă și eficientă ori de câte ori o rostește preotul, nu este altceva decât devierea de la Ortodoxie într-un fel de sacramentalism magic și într-un „juridism”, de­nunțate de întregul duh și de întreaga tradiție a Bisericii creștine autentice.