Calea, Adevărul şi Viaţa / Este smerenia o slăbiciune?

Filosoful german Friederich Nietzsche (1844-1900) a făcut eforturi mari de a întoarce creştinismul pe dos, spunând că acesta „sacrifică întreaga libertate a omului, toată mândria şi toată încrederea spiritului în sine însuşi”. Astfel, creştinismul ar înrobi şi ar mutila personalitatea omenească.

Toate acestea le-ar produce creştinismul prin îndemnul către oamenii credincioşi de a renunţă la toate bucuriile vieţii şi de a se supune unor rânduieli morale restrictive şi nefireşti impuse de un Dumnezeu tiran, şi care, la urma urmei, nici nu ar exista.

De ce am pornit de aici, de la acest filosof negativist, care n-a fost pe aproape de viaţa duhovnicească niciodată în trista lui experienţă? Pentru un motiv foarte simplu, anume acela că el ne oferă prilejul să arătăm că ceea ce credea el a fi, în creştinism, slăbiciune, renunţare, demobilizare, blazare, cedare fără luptă, umilire şi înjosire fără rost a vieţii şi a bucuriilor ei, este de fapt o luptă eroică, un exerciţiu major de voinţă, un semn de superioritate a omului, de biruinţă asupra sinelui dezordonat şi descumpănit, o echilibrare şi o împlinire, o intrare în bucurie şi într-un sens al vieţii care luminează destinul pământesc al omului şi îl conjugă cu destinul lui etern, stabilind între amândouă o cale de continuitate, o speranţă şi un rost senin care fac frumuseţea vieţii.

Este uşor de înţeles că vorbim aici de virtutea smereniei. Oare, este drept să fie considerată renunţare la demnitate şi laşitate uşor de realizat?Smerenia, în creştinism, nu este umilire şi înjosire, nu este abandonarea luptei, ci tocmai începutul luptei pentru desăvârşire, pentru demnitate, pentru omul adevărat. Este biruinţă şi stăpânire de sine. De aceea este atât de greu de obţinut. De aceea cere luptă de o viaţă, gândire echilibrată, autocunoaştere deplină, stăpânirea celor mai subtile legi ale psihologiei, ale ştiinţei desăvârşirii, ale discernământului duhovnicesc, prin sine, dar mai ales prin îndrumarea de către un iscusit şi experimentat părinte duhovnicesc.

Smerenia este găsirea măsurii drepte a gândului şi a simţirii, împotriva măsurii false a orgoliului şi a slavei deşarte care ne urcă pe treapta de sus, fără să o merităm, şi ne pune în raporturi de conflict cu noi înşine şi cu aproapele.

Aşa cum spun Sfinţii Părinţi duhovniceşti, în orgoliu se cade uşor, fără luptă. Orgoliul este renunţarea la luptă. Cine se mândreşte, se mândreşte întotdeauna cu uşurătate pe motive de suprafaţă, de aparenţă şi iluzie. Numai smeritul ştie ce face. Cel mândru pur şi simplu cade, tocmai când crede că urcă deasupra tuturor. Smerenia dă măsura omului adevărat, nu mândria.