Calea, adevărul și viața. Eliberarea de patimile ţinute în taină

Într-o zi au venit la Avva Theon nişte fraţi. Au mâncat împreună şi apoi, cum era obiceiul în astfel de ocazii, au trecut la un colocviu duhovnicesc. Desigur, bătrânul urma să le vorbească, iar ei, la nevoie, să pună întrebări. Bătrâ­nul începu să vorbească.   Şi ce temă şi-a ales? Despre lăcomie şi despre tirania gândurilor pe care le ţinem în taină şi nu le dez­văluim, şi cât de violente şi puter­nice şi agresive sunt, atâta vreme cât le ţinem ascunse.
Tânărul Serapion, omul casei, omul de lângă Avva Theon tresări: ,,Despre mine vorbeşte bătrânul! Nu acestora le vorbeşte, ci mie. Dumnezeu i-a descoperit fapta şi gândurile mele. Altfel cum ar vorbi tocmai despre taina mea?” Şi scoţând repede pâinea din sân – deoarece şi de la ultima masă, cu aceşti musafiri, nu s-a putut abţine şi a furat pâinea obişnuită–a aruncat-o în faţa tuturor şi a izbucnit în lacrimi. Lacrimi de pocăinţă. Cerere de iertare pentru păcat şi pentru călcarea disciplinei, călcarea care transformase lăcomia în furt. Nu păgubise prea mult pe nimeni, căci dacă ar fi cerut pâinea, pro­babil i-ar fi fost dată, până se învăţa cu înfrânarea, dar se pă­gu­bise pe sine. Ascundea  nu o pâine, ci o faptă ruşinoasă. Nu era om întreg, nu era onest, nu era sincer. Şi acum plângea ca un învins.
Nu. Nu era învins. Tocmai acum învinsese. Prin recunoaştere. Prin smerita întoarcere la onestitate, la cinste și la disciplină. Despre acestea îi dădu încredere chiar Avva Theon: ,,Ai încredere, fiule. Eliberarea ta este împlinită. Iată, fără ca eu să îţi fi zis un cuvânt, tu însuţi ai mărturisit. Tu te-ai eliberat. Dacă până astăzi adversarul tău a fost victorios, astăzi victoria ta este sigură. Până acum nu l-ai contrazis şi s-a întâmplat precum scrie Solomon: ,,Pentru că nu se împotrivesc celor ce fac rău, inima fiilor oamenilor se umple de gânduri rele”. Denun­ţându-l, tu i-ai luat duhului rău puterea asupra ta. Mărturisirea ta l-a scos din adâncul întunecat al inimii tale, la lumina zilei”.
,,A avut dreptate bătrânul, recu­noş­tea Avva Serapion. De atunci am scăpat de tirania acestui demon. Niciodată nu m-a mai ispitit nici lăcomia, nici furtul”.
Din această întâmplare mai înţe­legem ceva. Anume că atunci când cădem sub puterea unei patimi oarecare, de fapt un demon a pus stăpânire pe noi. Iată, aces­ta se ascunsese în gând sub forma lăcomiei, a neînfrânării de la mân­care. Căci atât cât îi trebuie trupului, nimeni nu zice să nu-i dăm. Când îl lăsăm să depăşească măsura, iată că se asociază şi cu alte păcate. Alţi demoni îi vin în ajutor celui dintâi.

Evident, aici nu mâncarea ca atare este subiectul, deşi este im­portantă şi mâncarea. Deoarece atunci când ajunge să fie îmbuibare, mâncarea multă îngroaşă şi mintea şi inima. Le umple de materie şi aceasta duce la totala insensibilitate, la preocuparea mai mult de mâncare decât de rugăciune şi de ascultare, şi de aproapele. Aici însă subiectul este disciplina.  Sufletul aflat în disciplină duhovnicească, disci­pli­nează şi trupul, şi ambele sunt ţinute în atenţie şi sub suprave­ghere, iar, în felul acesta, se păstrează echilibrul duhovnicesc.
În concluzie, să nu amânăm și să nu ne fie rușine a recunoaște un păcat săvârșit, ci să ne fie rușine înainte de a-l săvârși.