Calea, Adevărul şi Viaţa / Eliberarea de cunoaşterea păcatului

În lumea noastră pământească există ceva de care credem că duhul sau sufletul nu poate fi eliberat, oricât s-ar lupta! A te elibera de acest lucru este o bucurie pe care o putem dobândi în veşnicie. Dar în ce constă acest lucru?

Este eliberarea de cunoaşterea păcatului.

Când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a creat simplu, curat, fără să cunoască deloc păcatul, nici măcar în detaliile sau în numirile lui. Aceasta a fost înainte ca el să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Prin urmare, atunci când Eva a fost ispitită de diavol, n-a avut nici o cunoştinţă a păcatului. Şarpele a minţit-o, spunându-i: „nu veţi muri, veţi fi asemenea lui Dumnezeu” (Fac. 3,5). Însă, de vreme ce Eva nu ştia nimic despre faptul de a minţi, l-a crezut pe şarpe. Nu s-a îndoit de adevărul cuvintelor lui, pentru că nu ştia nimic despre îndoială.

Adam şi Eva nu ştiau nimic altceva decât binele. Ei nu cunoşteau răul. Însă când au mâncat din pom, au început să-l cunoască, intrând astfel o nouă cunoaştere în viaţa omului, şi anume, cunoaşterea păcatului, iar odată cu trecerea timpului, omul a cunoscut multe păcate.

O asemenea cunoaştere a fost înrădăcinată în mintea sa şi a dus lupte duhovniceşti împotriva lui, din când în când. Chiar şi atunci când nu a căzut în asemenea păcate, el i-a judecat pe alţii pentru ele. Astăzi el trăieşte în dualismul dintre bine şi rău, între lucrurile permise şi cele interzise.

Ne putem întreba când vom scăpa de dualism? Când îşi va reface omul puritatea minţii sale? Când va părăsi gândirea sa cunoaşterea răului, oricare ar fi cauza?

Câtă vreme suntem pe pământ, păcătuim în fiecare zi şi în fiecare zi avem nevoie de căinţă. Nu este nici un om fără de păcat, chiar dacă întreagă viaţa lui pe pământ ar fi numai o zi. Ne vom elibera de cunoaşterea păcatului doar în veşnicie, şi-L vom cunoaşte doar pe Dumnezeu şi lumina care-L înconjoară doar când ne vom delimita de fructul cunoaşterii binelui şi a răului pe care strămoşii noştri l-au gustat atunci. Numai atunci ne vom întoarce la starea noastră de la început.

Atunci, în veşnicie, nu va fi nimic altceva în mintea noastră decât viaţa duhovnicească, iubirea lui Dumnezeu, contemplarea lucrurilor cereşti, pe care ochii nu le-au văzut, urechile nu le-au auzit şi nici la inima omului nu au ajuns.

Atunci se poate spune că duhul este complet eliberat.