Calea, Adevărul şi Viaţa / Egocentrismul - o boală a zilelor noastre

A fi egoist înseamnă a trăi numai pentru tine. Egocentrismul înseamnă conștiința păcătoasă de a te crede pe tine centrul universului sau într-un limbaj românesc: „buricul pământului”, să crezi că totul se învârte în jurul tău, să crezi că toți oa­menii îți datorează ție totul, și lor, tu nu le datorezi nimic. Să crezi că tu ești cel mai important, cel mai înzestrat, cel mai frumos, cel mai deștept și cel mai iubit.

Cât privește egolatria, ea este culmea egocentrismului. De îndată ce ai ajuns să te crezi centrul pământului, nu ești departe de paranoia, nu ești departe să-ți creezi și să-ți cultivi un cult al personalității, în așa fel în care oamenii să te laude și să vorbească bine numai despre tine, și prin toate mijloacele să fii slăvit, onorat și lăudat de către ceilalți.
Este cursa cea mai vicleană în care cad de obicei conducătorii de popoare și cei care sunt puși să stăpânească, pentru că aproape întotdeauna colaboratorii au tendința să te laude și să te lingușească, iar tu încet, încet începi, puțin câte puțin, să crezi ceea ce ți se spune. Aceste laude se acumulează în tine și începi să crezi și tu că este adevărat ceea ce spun lingu­șitorii. Despre aceștia din urmă, marele Nicolae Iorga spunea că „lingușitorii de astăzi sunt trădătorii de mâine”.
De aceea, adevăratul conducător înțelept este acela care nu le permite subalter­nilor săi să-i aducă vreo laudă, și nu nu­mai că nu le permite, dar chiar le inter­zice. Aceasta trebuie să o facă pentru
a-și păstra dreapta măsură și să cum­pănească exact ceea ce este și ceea ce nu este în lumea aceasta, ce este bun sau ce este rău. Aceasta înseamnă și dreapta socotință despre tine însuți.

De îndată ce ai renunțat la egoism, ai renunțat la egocentrism și te-ai lepădat sau ai respins egolatria, înseamnă că te-ai lepădat de tine. Aceasta nu înseamnă să te renegi, nu înseamnă să te negi pe tine însuți, ci rămâi o persoană demnă și întreagă, cu rostul tău în familie și în societate, cu dreptul tău de a viețui ono­ra­bil în lumea aceasta, dar în măsură decenței, smereniei și a omeniei.