Calea, Adevărul şi Viaţa. Duminica biruinței dreptei credințe

Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Sfintelor Paști, a fost instituită de către Sinodul de la Constantinopol (843) ca sărbătoare ce subliniază biruința dreptei credințe asupra iconoclasmului și, în general, asupra tuturor ereziilor.
Ortodoxia este identică în cre­dința și cultul ei cu conținutul de credință și de cult al crești­nismului originar. Dar faptul paradoxal și absolut autentic este că, fiind în esență prelungirea credinței, cultului și spiritualității Bisericii nedivizate de la început, Ortodoxia răspunde totuși perfect nece­sităților spirituale de azi ale popoarelor care au păstrat-o. Ea nu s-a modificat esențial după perioadele istorice prin care a trecut omenirea în cele două mii de ani. Ea nu a făcut din elementul trecător al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente esențiale ale ființei ei ca să-i fie greu acum să le eli­m­­ine. Ea nu s-a medievalizat ca romano-catolicismul, nu e produsul protestului renascentist ca protestantismul, și nu caută nici acum o modificare esențială pentru a se adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a rămas la valorile esențiale și permanent umane ale evlaviei, la preocupările simple, adânci și netrecătoare ale omului în raportarea lui la Absolut. Ea l-a ajutat pe om să-și dea un răspuns la întrebările trecătoare ale epocilor prin răspunsul ce
l-a dat întrebărilor lui fundamentale de totdeauna. Ea și-a păstrat vioiciunea de mișcări și simplitatea de gândire și de manifestare directă și esențială a omului natural de totdeauna, putând fi totdeauna aceeași și totdeauna actuală.
Am putea zice că ea și-a păstrat un caracter popular, iar poporul, cu simplitatea lui, rămâne des­chis întotdeauna numai pro­blemelor reale și esențiale ale vieții.
De aceea, Ortodoxia a câștigat, cu prezentarea datelor simple și fundamentale ale misterului mântuirii, atenția omului din orice timp. Ea a câștigat înțele­gerea omului de totdeauna, pentru că i-a actualizat trăirea acestor trebuințe și răspunsuri fundamentale, indiferent că a fost omul Evului mediu, al Renașterii sau al erei noastre, căci omul rămâne cu aceste trebuințe și cu această sensibi­litate în orice timp. Ortodoxia n-a avut nevoie de speculațiile scolastice, ale Evului mediu, pentru a întâlni în mod real pe oamenii de atunci, după cum nu are nevoie nici azi să se autosecularizeze pentru a întâlni pe omul contemporan.
Dimpotrivă, ea intuiește că printr-o autosecularizare ar pier­de cu totul atenția acestui om, căci nu i-ar mai aduce răspunsul la problemele fundamentale ale mântuirii, care continuă să-l frământe în adâncul ființei lui.
Ortodoxia s-a adaptat, desigur, și ea timpurilor. Ea a ajutat popoarele care i-au rămas fidele în toate împrejurările de viață prin care au trecut și în toate nevoile lor. Dar adaptarea Ortodoxiei n-a însemnat o schimbare esențială a ei ca mister, sau o înlocuire a misterului ei cu o ideologie determinată de un timp sau altul.
Ortodoxia a înțeles că nu trebuie să schimbe ceva din arhie­ria desăvârșită a lui Hristos, să adauge sau să reducă ceva din ea, ci numai să o pună iarăși și iarăși în evidență în deplinătatea ei. Ortodoxiei îi sună străin dictonul „Biserica în permanentă nevoie de reformare”, pentru că ea Îl comunică integral pe Hristos care e „permanent conform cu orice timp”.
Dar mai presus de toate, Ortodoxia accentuează cu deosebită stăruință credința creștinismului în biruința vieții. Acum nu ne mai temem de moarte, acum nu ne mai întristează moartea, căci ea e trecere la viața adevărată, pe care o pregustăm de pe acum. Amestecul de sens și de nonsens, imprimat în toate, prin faptul că pe de o parte existau, pe de altă toate erau supuse morții, a devenit acum numai sens. Creația întreagă e desti­nată, prin Învierea lui Hristos, vieții netre­că­toare, creația întreaga e recu­perată de Cel ce a creat-o.