Calea, Adevărul şi Viaţa / Dorinţa de „egalitate” duce la depersonalizarea fiinţei umane

În zilele noastre s-a ajuns să nu mai poţi spune tot ce crezi, pentru că altfel poţi fi considerat, în urma unor afirmaţii, că eşti un om care jigneşti (ex. Să spui că cineva nu este bun de preşedinte al ţării; să fii împotriva hirotoniei femeii; să spui că relaţia dintre om şi alte creaturi ale lui Dumnezeu trebuie să se manifeste într-un alt mod, etc.). Ori, se ştie că nu avem voie să jignim. Astfel că ne aflăm într-un cerc vicios – un cerc vicios inevitabil, când o experienţă organică, primordială, eternă este întreruptă.

Cultura noastră contemporană constă, din ce în ce mai mult, în negarea şi desfiinţarea acestei experienţe. Cu alte cuvinte, esenţa ei este negarea. Este o experienţă a negativismului, a revoltei şi a protestului. Întregul concept al eliberării a ajuns unul să fie negativ. Ideea că ”toţi oamenii sunt egali” este una dintre cele mai eronate idei apriori. După care, urmează: „Toţi oamenii sunt liberi”, „Dragostea este întotdeauna pozitivă” (de aici, de exemplu, justificarea homosexualităţii), orice limitare este insuportabilă.

Câtă vreme creştinii înşişi acceptă toate aceste ”principii”, câtă vreme acceptă cultura bazată pe aceste principii, nici un argument privind imposibilitatea femeilor de a deveni preoţi nu sună valabil. Dacă începem discuţia despre ”egalitatea” abstractă, ireală, denaturată dintre bărbaţi şi femei, nici un argument nu este posibil.

Trebuie să începem cu expunerea şi demascarea falsităţii acestui principiu, deoarece este o invenţie abstractă. Întreaga cultură contemporană trebuie respinsă împreună cu premisele sale spirituale false şi chiar demonice. Există o falsitate profundă în principiul comparaţiei, care este punctul de plecare al principiului egalităţii. Nu obţii nimic prin comparaţie, care poate fi o sursă a invidiei ( de ce el, şi nu eu?), a protestului (trebuie să fim egali) şi apoi a mâniei, a revoltei şi a divizării. De fapt, este genealogia diavolului. Nu este nimic pozitiv; totul este negativ de la un capăt la altul.

Egalitatea este bazată pe negarea oricăror distincţii, dar pentru că ele există, dorinţa de egalitate ne cere să ne opunem acestora, să impunem egalitatea oamenilor şi, ce este mai rău, refuzarea acestor distincţii care sunt esenţa vieţii. Persoana – bărbat sau femeie – care tânjeşte după egalitate este deja golită şi impersonală, deoarece o personalitate este alcătuită din ceea ce o distinge de ceilalţi şi nu din ceea ce o supune legii absurde a egalităţii.

Principiului demonic al comparaţiei, creştinismul îi opune dragostea. Esenţa iubirii este lipsa totală a ”comparaţiei”. Egalitatea nu poate exista în această lume, deoarece lumea a fost creată din dragoste, iar nu din principii. Şi lumea însetează după dragoste, iar nu după egalitate.

Toate acestea înseamnă că nu există egalitate, ci doar o distincţie ontologică ce face posibilă dragostea, şi anume: unitate nu egalitate. Egalitatea presupune existenţa mai multor egali care pot să nu formeze niciodată o unitate. În unitate, distincţiile nu dispar, ci devin unitate, complementaritate, creativitate, viaţă.

Bărbatul şi femeia sunt parte a naturii lumii, însă numai o fiinţă umană îi transformă în unitatea unei familii. De aceea, aversiunea culturii noastre faţă de familie se bazează pe faptul că familia este ultimul bastion de expunere a răului egalităţii, realitate care trebuie să ne responsabilizeze în lupta de păstrare a familiei creştine autentice.