Calea, Adevărul şi Viaţa / Din nou despre smerenie

Filozoful german Friederich Nietzsche, de altfel fiu de pastor protestant, a făcut eforturi mari de a întoarce creștinismul pe dos și a-l schimonosi, spunând că acesta „sacrifică întreaga libertate a omului, toată mândria și toată încrederea spi­ritului în sine însuși”. Cu alte cuvinte, creștinismul ar înrobi și ar mutila perso­na­litatea omenească, acuzând crești­nis­mul de cruzime și de blazare a conștiințelor obosite ale oamenilor.
Toate acestea le-ar produce creștinismul prin îndemnul către oamenii credincioși de a renunța la toate bucuriile vieții și de a se supune unor rânduieli morale restrictive și nefirești impuse de un Dumnezeu tiran, și care, la urma urmei, nici nu ar exista.
Ce anume i-a stârnit filozofului această atitudine, ar fi greu de stabilit în câteva cuvinte. Cert este că el avea un intelect ieșit din comun. Măcinat de orgolii, născute din talente scriitoricești, care
i-au cultivat o urâtă autosuficiență, aceas­ta l-a opus tuturor valorilor și idei­lor consacrate și tuturor celor care i se păreau că ar fi mai mari decât el. Așa s-a apucat să lupte și cu Hristos. S-a declarat marele lui adversar. Nu și-a dat seama că tocmai prin aceasta îi atestă superioritatea! A scris și o carte împotriva lui Iisus Hris­tos, un fel de antievanghelie, intitulată „Antihristul”.
Nici măcar protestanții lui nu l-au luat în serios. Abia în secolul trecut, niște teo­logi secularizanți, tot protestanți, au reluat ideea morții lui Dumnezeu, însă, mai repede decât s-au așteptat ei, a murit teologia lor.
Dar, de ce am pornit de aici, de la acest filozof negativist, care n-a fost pe aproape de viața duhovnicească nicio­dată în trista și chinuita lui experiență? Pentru un motiv foarte simplu. Anume acela că el ne prilejuiește să arătăm că ceea ce credea el a fi în creștinism slă­biciune, renunțare, demobilizare, cedare fără luptă, umilire și înjosire pierdută fără rost a vieții și a bucuriilor ei, este de fapt o luptă eroică, un exercițiu major de voință, un semn de superioritate a omului, de biruință asupra sinelui dezordonat și descumpănit, o echilibrare și o împli­nire, o intrare în bucurie și într-un sens al vieții.
Acest adevăr ni-l confirmă una dintre virtuțile creștine, pe care noi o numim smerenie creștină. Smerenia, în crești­nism, nu este umilire și înjosire. Nu este abandonarea luptei, ci tocmai începutul luptei pentru desăvârșire, pentru demnitate, pentru omul adevărat. Este biruință și stăpânire de sine. De aceea este așa de greu de obținut. De aceea cere o luptă de o viață, gândire echilibrată, autocu­noaștere deplină, stăpânirea celor mai subtile legi ale psihologiei, ale științei desăvârșirii, ale discernă­mântului duho­vni­cesc, prin sine, dar mai ales prin îndrumarea de către un iscusit și experimentat părinte duhov­nicesc.
Smerenia este găsirea măsurii celei drepte a gândului și a simțirii împotriva măsurii false a orgoliului și a slavei deșarte care ne urcă pe treapta de sus, fără să o merităm, punându-ne în raporturi de conflict cu noi înșine și cu aproapele.
În orgoliu, în mândrie se cade ușor. Este calea cea largă. În smerenie se urcă. Este calea cea strâmtă. Ne aflăm într-un domeniu de mare subțirime de gând. În ce are subtilitatea creștină mai profund, mai mare și mai folositor. Smerenia trebuie să meargă până la smerenia smereniei, și așa, din treaptă în treaptă, până ajunge la un infinit de smerenie, ca să nu cadă în orgoliu. Smerenia smereniei ar fi să te smerești și pentru că reușești să realizezi smerenia.