Calea, Adevărul şi Viaţa / Din nou despre post

Ne apropiem cu paşi repezi de începutul Sfântului şi Marelui Post. Un post care este anunţat şi pregătit treptat, tocmai pentru a ne putea acomoda cu el. De aceea există o săptămâna albă (dezlegare la lactate şi ouă) înainte de a se intra în Postul Mare.
Postul este poruncă dumnezeiască. Creşti­nii buni o ascultă şi o respectă. Nu mănân­că unele alimente, nu mănâncă în anumite zile. Aşa este rânduiala şi mulţi sunt dintre cei care nu ies din rânduială. Sunt chiar scrupuloşi în respectarea ei. Nu se ating de nimic „de dulce”. Simpla atingere o resimt ca pe un păcat dintre cele mai mari. E foarte bine aşa. Însă este foar­te bine numai dacă această teamă de păcatul mântuirii „de dulce” merge îm­preu­nă şi cu altceva. Postul este primit, numai dacă ne face mai buni. Numai dacă, slăbindu-ne trupul, ne subţiază şi mintea şi inima, şi ne înmulţeşte dragostea.
Dacă postim, dar nu ne-am iertat cu cel cu care ne-am certat; Dacă postim, dar continuăm să-l vorbim de rău pe aproa­pele; Dacă postim, dar pârâm şi nu-l apărăm pe cel slab, pe cel lovit; Dacă postim, dar jurăm strâmb şi pedepsim pe nedrept, şi prin nedrept prin mărturia noastră îi ajutăm pe cei care pedepsesc; Dacă postim, dar îi judecăm pe ceilalţi, socotindu-i păcătoşi, când aceasta nu este treaba noastră; Dacă postim, dar ne mândrim cu postul nostru; Dacă facem toate acestea şi altele asemenea, postul ne poate ajuta fizic, dar spiritual, duhovniceşte, nu ne ajută cu nimic.
Unii ştim cât de greu este de înţeles acest lucru, dar mai ştim şi cât este de adevărat. Postul care nu face să se nască din el iubirea este doar o formă şi atât. Este o formă de evlavie, dar fără foloase adevărate. De aceea, Mântuitorul Hristos chiar cere ca postul să fie ţinut în taină. Să nu devină formă goală şi prilej de mândrie: „Când postiţi, nu fiţi trişti, ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să arate oamenilor că postesc. Adevărat vă grăiesc vouă, şi-au luat plata lor”.
Adică: Postesc ca să fie văzuţi? – Îşi iau pla­ta de la cei care îi văd. Nu de la Dumnezeu; Postesc ca să se laude cu acesta? – Îşi iau plata de la cei care îi laudă.
Încă din Vechiul Testament, profetul Isaia spusese că postul cel adevărat este întotdeauna conjugat cu schimbarea inimii, cu inimă bună. „Nu ştiţi voi postul care îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte la casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (Isaia 58, 6-7). Parcă auzim, profe­tic, prin aceste cuvinte, întrebările Jude­căţii din urmă!
Învăţătura din cele mai dinainte este simplă: toate nevoinţele trupeşti, postul şi asceza de orice fel, metaniile, prive­gherea şi altele asemenea trebuie să ne facă oameni mai buni, suflete mai curate. Este important ceea ce nu facem, ceea ce nu mâncăm, dar este mai important ca ceea ce nu mâncăm să ne ajute, să ne îndemne, să ne facă apţi să facem binele. Să umplem lumea de oameni buni. Să o umplem de iubire.