Calea, Adevărul şi Viaţa / De ce unii se nasc cu boli sau cu anumite infirmităţi?

O întrebare pe care ne-o punem adesea şi care tulbură conştiinţa noastră creştină. Cinstit vorbind, aproape toţi ne punem astfel de întrebări, dar nu toţi ştim să răspundem sau nu întotdeauna se poate răspunde. Dar există răspuns?

Fie şi numai indirect, dar există. Chiar la întrebările la care nu putem răspunde, răspundem cu credinţa că toate cele ce se întâmplă în lume au un sens.

Dumnezeu este un Dumnezeu logic, un Dumnezeu al sensului, nu al nonsensului, nu al arbitrariului. Chiar dacă nu pătrundem noi sensul unui lucru, avem credinţa că în toate există o logică a lui Dumnezeu. Fără această credinţă am fi dezarmaţi şi dezorientaţi cu desăvârşire.

Credinţa ne dă speranţa într-un sens şi ne înarmează cu seninătate şi cu răbdare, chiar şi în cele mai deconcertante cazuri. Găsim, în temeiul acestei credinţe, şi unele explicaţii, chiar dacă, luate la o analiză mai profundă, mai ascund încă alte taine, rămânând încă multe întrebări fără răspuns. Pe toate însă le înghite marele răspuns: La Dumnezeu trebuie să fie un sens, chiar dacă nu-l sesizăm noi! Dacă există Dumnezeu, totul are sens!

Altfel nu se poate. Mintea noastră refuză arbitrariul şi absurdul, iar Dumnezeu ne-a învăţat cu rânduiala şi cu logica. Putem gândi, spre exemplu, că Dumnezeu lasă să se nască infirmii, pentru ca să lumineze minţile noastre, ca prin comparaţie să ne dăm seama de ce bunuri avem noi parte, şi pe care nu ştim să le preţuim întotdeauna. Să ne imaginăm cât preţ au mâinile, la un om născut fără mâini, sau care le-a pierdut în timpul vieţii? Cât le preţuim noi? Câţi suntem mulţumitori pentru ele?

Este drept, atunci când gândim în felul acesta, căutând o justificare, ne vine un alt gând: cum să admitem o asemenea nedreaptă situaţie, cu unii, ai lui Dumnezeu, ca să facă dintr-înşii instrumente pentru luminarea altora?

Nu ştim întotdeauna cum îşi motivează Dumnezeu actele Sale. Mai putem căuta şi alte explicaţii, în unele ajutându-ne şi de observaţia ştiinţifică. Păcatul, greşelile, se înscriu în corpul nostru, tot aşa cum se înscriu şi în sufletul nostru, şi lasă urmări. Acestea se transmit prin acele părticele genetice care se moştenesc din părinţi în copii. S-a zis în Sfânta Scriptură că „părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”.

Urmaşii plătesc păcatele părinţilor. Unii se pot naşte orbi, de pildă, dacă s-au născut din părinte beţiv, dintr-un abuz de medicamente nepermise, sau cine ştie din ce alte nereguli pe care şi le-au permis părinţii sau bunicii.

Explică aceasta totul? Evident că nu! Dar acesta nu este un motiv să ne revoltăm sau să ne pierdem credinţa. Câte alte lucruri nu ştim, şi nu ne pierdem credinţa? Ce ştim, de pildă, despre taina fiinţei vii, despre simţuri, despre inteligenţă, despre iubire, despre ură, despre stele? Tainele vin să ne întărească credinţa, nu să ne-o scadă. Tainele, nerăspunsurile, ne descoperă că Altcineva răspunde de noi. Că de-am fi noi autorii lumii, le-am şti noi pe toate!

Sunt, aşadar, întrebări la care putem răspunde, sunt întrebări la care putem răspunde parţial, dar şi atunci când nu putem răspunde deloc, trebuie să ştim că toate se înscriu într-o ordine a lui Dumnezeu, care este în mod sigur justificată din punctul Său de vedere.