Calea, Adevărul şi Viaţa / De ce o Duminică a Sfinţilor Români?

Chiar dacă Biserica Ortodoxă nu s-a pronunţat decât relativ recent în privinţa canonizării Sfinţilor Români, pentru prima dată în anul 1950, aceasta nu înseamnă că noi nu am avut sfinţi sau că aceştia nu s-au bucurat de cinstire din partea poporului drept-credincios. Pentru că, în ultimă instanţă, poporul credincios, cu simţul său întru a percepe sfinţenia, este cel care îi consacră şi îi impune pe sfinţi evlaviei posterităţii. Biserica nu face altceva decât să vină întru întâmpinarea unei realităţi deja existente, pe care o consfinţeşte cu autoritatea ei şi o oficializează.

Sunt, iată, mai bine de 500 de ani de când s-a strămutat la cele veşnice binecredinciosul domn al Moldovei, Ştefan cel Mare, şi tot atâţia ani de când arde nestinsă candela pe mormântul său de la Putna, ca simbol al cinstirii pe care poporul nostru i-a închinat-o din clipa stingerii sale.

O posibilă cauză, care ar putea explica acuzaţia că noi românii n-am excelat în sfinţenie şi nici n-am fi avut sfinţi, este, poate, prea multă discreţie, în care i-a plăcut dintotdeauna poporului nostru să se păstreze, preferând mai degrabă să-şi macine durerile şi să-şi mistuie bucuriile în cuviincioasă tăcere. Mai este , apoi, şi acea sobrietate pe care poporul nostru a păstrat-o, ori de câte ori era vorba despre cele sfinte, de care trebuie să te apropii întru desăvârşită smerenie.

Prin Duminica închinată Sfinţilor Români, Biserica Ortodoxă nu face decât să confirme vocaţia creştină bimilenară a poporului nostru, iar într-o astfel de zi plină de solemnitate, s-ar cuveni să nu facem nimic altceva, decât să ni-i aducem în gând şi în inimă şi apoi să rostim în taina sufletului câte un smerit acatist la pomenirea numelui fiecăruia dintre ei.

Mulţi dintre aceşti Sfinţi Români sunt acum consemnaţi în calendarul bisericesc. Dar nu numai pe aceştia suntem chemaţi să îi cinstim, ci şi pe ceilalţi mulţi, care s-au ridicat la măsura sfinţeniei, neştiuţi de semenii lor, dar cunoscuţi de Dumnezeu şi preamăriţi de El.

Despre un astfel de sfânt a dat mărturie Mircea Vulcănescu, care l-a apostrofat cu severitate pe prietenul său Emil Cioran, spunându-i că „ar trebui să o vezi pe femeia pe care am cunoscut-o eu într-un sat de munte, ai cărei genunchi lăsaseră urme în pământul colibei sale, de atâtea mătănii câte făcuse. Adevărata sfinţenie nu are nevoie să se arate şi să fie cunoscută”.

Apoi, dacă ne îndreptăm gândurile către oamenii Bisericii şi credincioşii simpli care au fost aruncaţi în închisorile comuniste, unde au fost batjocoriţi şi condamnaţi la ani grei de suferinţă, sau chiar omorâţi, şi a căror număr se ştie doar cu aproximaţie, vom înţelege că toţi şi-au purtat cu smerenie şi demnitate crucea. Unii s-au întors la rosturile lor, fără să se laude cu suferinţele şi încercările greu de închipuit prin care au trecut.

Dacă cineva îşi închipuie că sfinţii (români) ţin de domeniul trecutului, se înşală, pentru că sfinţii vor exista atâta timp cât va exista lumea, ei fiind semnul care vorbeşte despre prezenţa lui Dumnezeu în istorie. Acestora pe care i-a consemnat istoria în documente, dar mai ales celor mulţi şi neştiuţi, cunoscuţi şi iubiţi de Dumnezeu, le-a fost închinată această Duminică solemnă.