Calea, adevărul și viața. De ce nu ne răspunde Dumnezeu?

Există în viața noastră momente de cumpănă în care avem impresia că Dumnezeu S-a ferecat într-o desăvârșită tăcere şi refuză să mai răspundă la rugăciunile noastre. Strigăm către El, dar răspunsul întârzie să vină, iar cuvintele se dovedesc neputincioase, de parcă s-ar izbi de un zid impenetrabil şi rece.
Tace cu adevărat Dumnezeu şi întârzie să ne răspundă ori trebuie căutată în altă parte pricina acestei aparente absențe şi a singurătății împovărătoare, căreia s-ar părea că îi suntem condamnați? Nu este vorba, cumva, mai degrabă, de un sentiment care ne copleșește şi de o stare în care ne-am afundat şi pe care, dacă nu o putem depăși, riscăm să nu mai putem auzi şi nici să înțelegem răspunsul divin?
De multe ori, suntem înclinați să punem totul în seama lui Dumnezeu, iar pe noi să ne despovărăm de orice răspundere, mer­gând până acolo încât Îl acuzăm că, atunci când avem mai mare nevoie de ajutorul Lui, nu-L aflăm. În orice caz,  suntem dispuși să recurgem la tot felul de subterfugii şi artificii, în ce ne privește pe noi, fără să ne putem închipui măcar că pricina acestei aparente tăceri ar putea să se afle nicăieri altundeva decât în noi înșine.
Fără îndoială că una din cauzele care stau la baza dialogului ce refuză să se înfiripeze şi a întâlnirii ce nu se poate înfăptui este aceea că, de fapt, noi nu dorim o relație adevărată cu Dumnezeu. Nu avem nevoie de El, ci doar de ceva de la El. Am vrea să ne dăruiască acel ceva care ne interesează, dar nu vrem ca El să se amestece în viața noastră. Nu Îl dorim, pentru că prezența Lui n-ar face decât să ne stinghereas­că. Este ceva de genul „ne plac drepturile, dar nu şi îndatoririle”.
Există momente în viață când ne rugăm cu toată căldura pentru ceva sau cineva, suntem cu toată ființa topiți în rugăciune şi, totuși, la sfârșit avem sen­zația inconfortabilă a faptului că Dumnezeu refuză să ne dea un semn. În astfel de situații, puterea şi căldura rugăciunii noastre sunt absorbite de preocuparea exclusivă  pentru acel ceva şi prea puțin suntem interesați să-I auzim răspunsul. În realitate, nu Dumnezeu ne interesează, ci ceea ce dorim de la El, şi nu întru Dumnezeu stăm adunați cu întreaga noastră ființă, ci suntem cotropiți de lucrul pe care îl dorim de la El. Or, în astfel de situații, nu Dumnezeu, ci noi suntem cei absenți, iar cei care tac tot noi suntem, pentru că între El şi noi s-a interpus un lucru care ne împiedică să I ne adresăm într-un mod adecvat.
O altă cauză care stă la baza „tăcerii” divine este şi aceea că, de multe ori, noi ne confecționăm o anumită impresie despre El, cu alte cuvinte, încercăm să-L conceptualizăm şi, se știe, conceptele creează false imagini despre Dumnezeu, îndepărtându-ne şi mai mult de ceea ce este El.
Cel mai sigur este ca noi să ne conformăm cu ceea ce rostim de fiecare dată în rugăciunea Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta…”, ceea ce înseamnă ca voia noastră să o subordonăm voii lui Dumnezeu, situație în care prezența divină o vom simți mereu în viața noastră.