Calea, Adevărul şi Viaţa / Cum trebuie să înţelegem Biserica?

Sensul şi scopul acestor editoriale săptămânale trebuie să ne conducă la o cercetare interioară, la un fel de vizită în noi înşine, chiar dacă este una de durată scurtă, pentru ca astfel să nu mai fim complet absorbiţi de agitaţia din fiecare zi. În adâncul sufletului, ceea ce ne chinuie nu este activitatea în sine, ci, adeseori, o nesiguranţă interioară legată de ceea ce facem, de rolul pe care trebuie să-l jucăm.

O credinţă puternică diminuează intensitatea problemelor. În acele rare momente, când prin religie se ajunge la Dumnezeu, nu mai există probleme deoarece Dumnezeu nu este o parte a lumii. În acele momente, lumea însăşi devine viaţă în Dumnezeu, întâlnire şi comuniune cu El. Lumea nu devine Dumnezeu, ci o viaţă fericită şi îmbelşugată cu Dumnezeu. Aceasta este mântuirea lumii pregătită de Dumnezeu. Şi este împlinită de fiecare dată când credem.

Iată de ce Biserica nu este numai o instituţie religioasă, ci, mult mai mult, este prezenţa în lumea aceasta a unei lumi eliberate. Însă, Biserica este adeseori stânjenită de probleme care sunt vătămătoare în credinţă. Cuvinte ca „spiritualitate”, „îmbisericire” pot deveni concepte ambigui şi periculoase. De multe ori, oamenii pe care îi ştim interesaţi de spiritualitate au o gândire îngustă, sunt intoleranţi, plictisitori, acuzându-i pe alţii că nu sunt suficient de spirituali. Ei reprezintă esenţa propriei lor conştiinţe, nu Hristos, nu Evanghelia, nu Dumnezeu. Lângă ei nu poate creşte nimeni, ci, din contră, se închide în sine.

Prezenţa în biserică ar trebui să fie precum o eliberare. Însă, în tonalitatea Bisericii contemporane, viaţa Bisericii nu eliberează, ci îl încorsetează, îl înrobeşte şi îl slăbeşte pe om. Acesta începe să fie interesat de vechile şi noile rânduieli, de ceea ce fac clericii (episcopii şi preoţii) şi simulează o bunătate mieroasă. Mare parte din aşa-numita literatură duhovnicească a ajuns să fie de o calitate îndoielnică. În loc să-l înveţe pe om să privească lumea prin viziunea Bisericii, în loc să transforme viziunea omului despre sine şi viaţă, acesta se simte obligat – pentru a fi „duhovnicesc” – să se îmbrace într-o haină de evlavie impersonală şi mai puţin curată.

În acest mod de vieţuire, omul nu mai ştie că există bucurie, lumină, sens, veşnicie, ci devine iritat, intolerant, rău, acumulând o îngustime a spiritului. Nici măcar nu se mai căieşte de toate acestea, pentru că toate provin din această „îmbisericire”, pe când sensul religiei constă în luminarea vieţii, în raportarea ei la Dumnezeu şi transformarea ei în comuniune cu Dumnezeu.

Biserica, prin dogmele sale, prin rânduiala ei liturgică, spre acest sens trebuie să ne conducă, pentru a ne putea bucura de adevăr, bine şi frumos, singurele şi adevăratele valori.