Calea, adevărul și viața. Cum te faci prietenul lui Hristos?

 La intrarea Sa triumfală în Ierusalim, din Duminica Floriilor, Mântuitorul Hristos vine dinspre Betania (Ioan 12, 1). Betania a devenit numele prieteniei, întrucât acolo trăiau Maria, Marta și Lazăr, prietenii Mântuitorului.

          În Sfintele Evanghelii, numai ucenicii mai sunt numiți „prietenii” lui Iisus Hristos. De pildă, în Evanghelia după Luca este scris: „Dar vă spun vouă, prietenii Mei: «Nu vă temeți de cei ce ucid trupul și după aceasta n-au ce să mai facă»”(Lc 12,4). Iată un mare adevăr descoperit de Mântuitorul Hristos „prietenilor” Săi. Când ești pregătit să suferi, când te-ai „înarmat” cu gândul primirii suferințelor trupești, după modelul lui Hristos (I Petru 4, 1), când, aflat în mâna prigonitorilor tăi și ai adevărului, te-ai îmbrăcat în așa-zisa cămașă a morții, atunci ești foarte puternic și nimeni sau nimic nu te poate clinti din credința ta. Atunci ești biruitor.

          În marea cuvântare de despărțire de ucenicii Săi, Mântuitorul iarăși îi numește pe aceștia „prieteni”, într-un cuvânt ce nu poate fi uitat: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să și-o pună pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”(Ioan 15, 13-15).

          Nu toți cei trei frați sunt numiți direct „prietenii” Mântuitorului. Cuvântul este folosit numai pentru Lazăr, în Evanghelia după Ioan: „Lazăr prietenul nostru a adormit”(Ioan 11, 11). Însă, dacă se spune despre Lazăr că Hristos îl iubea (Ioan 11, 3), și că iudeii au putut vedea „cât de mult îl iubea” din faptul că a lăcrimat în fața mormântului său (Ioan 11, 35-36), tot așa se spune despre toți cei trei frați din Betania că Mântuitorul îi iubea: „Și iubea Iisus pe Maria și pe sora ei și pe Lazăr” (Ioan 11, 5). Astfel, El vine cu drag în casa acestor prieteni ai Săi. Iar această prietenie care-L leagă de ei Îl face să înfrunte pericolul pe care-l reprezenta aproprierea acestei localități de Ierusalimul pregătit să-L condamne și să-L omoare.

Cred că și noi toți ne dorim ca Mântuitorul Hristos să ne socotească între prietenii Săi și să se simtă bine în casa noastră, ca în casa celor trei frați din Betania.

 Dar ce avea atât de deosebit casa lor de se simțea Hristos atât de bine în acea casă?

Sfintele Evanghelii ne răspund la această întrebare. Ele ne spun că cei trei frați aveau o adâncă credință în Hristos. Când Hristos a venit în Betania, după moartea lui Lazăr, mai întâi Marta și apoi Maria își exprimă prin exact aceleași cuvinte credința că El poate învinge moartea: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Cele două surori erau modele de credință, și, desigur, Lazăr era cel puțin la fel de credincios. Fiecare dintre cei trei frați își manifesta în felul său credința și dragostea nemărginită față de Mântuitorul. Iată mijlocul de a-I fi plăcuți Domnului, de a deveni prieteni ai Săi: credința! „Fără credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu”(Evrei 11, 6).

Sfintele Evanghelii nu rețin niciun cuvânt al lui Lazăr. El pare a fi omul care tace și face. Chiar dacă nu spune nimic, cel puțin în paginile Evangheliilor, există totuși un moment în care Lazăr își exprimă credința și ascultarea printr-un act mai grăitor decât orice cuvânt: când este chemat de Hristos, el răspunde și din mormânt. El, care era mort de patru zile, îmbălsămat și îngropat. Însă, când Mântuitorul îl strigă: „Lazăre, vino afară!”, Lazăr vine, chiar dacă trebuie să se scoale din somnul morții. El ascultă porunca, chiar dacă trebuie să o facă cu mâinile și cu picioarele legate (Ioan 11, 43-44).

Tot așa de credincioși se cade să fim și noi dacă dorim ca Hristos să ne numească prietenii Săi. Și tot așa de ascultători. Căci, dacă vom învăța în acest fel ascultarea credinței, atunci când Domnul ne va striga și noi vom ieși din mormânt.