Calea, Adevărul şi Viaţa. Cum putem scăpa de dorința de răzbunare?

Sunt mulți oameni care confun­dă dorința de dreptate cu dorința de răzbunare. Și nu este greu să cadă în această eroare, pentru că omului îi este greu să discearnă între pornirile sufletești. Dacă omul nu are atenție asupra minții astfel încât să analizeze gândurile pe care le generează aceas­ta, dorința de răzbunare răbufnește la iveală la tot pasul, disimulată ca dorința de dreptate.
Și într-adevăr, ar putea fi greu să discernem între „însetarea de dreptate” și însetarea de răzbu­nare. Spun „ar putea fi”, pentru că există un criteriu simplu care le departajează. Există o deosebire fundamentală: în vreme ce dorința de dreptate înseamnă îndreptarea răului comis printr-o faptă bună asupra celui care a fost nedrep­tățit, răzbunarea do­rește direct răul celui care a nedrep­tățit.
Aceasta o putem învăța chiar de la Dumnezeu, care zice că „nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”. Dumnezeu nu dorește și nu face rău nimănui - altfel S-ar contrazice pe Sine. La tot pasul, în Scriptură înțelegem că nu este în firea noastră să răzbunăm răul cu rău („Iubiți pe vrăjmașii voștri, bine­cuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”).
Mai greu de înțeles însă este modul în care dorința de răzbu­nare se cuibărește în sufletul omului și, disimulată - și uneori nedisimulată -, lucrează chiar și în rândul creș­tinilor, a celor ce au „pregătirea necesară” pentru depistarea ei. Răspunsul cred că stă în relația strânsă care există între răzbunare și mânie. Mânia, aceas­tă patimă care se înșurubează atât de adânc în sufletul omenesc încât este printre ultimele care este scoa­să afară pe drumul spre sfin­țenie.
Mânia nu înseamnă dorința de răzbunare în mod implicit, dar de cele mai multe ori maniera noastră - care produce o anumită „orbire” a raționalității - duce la o dorință concretă de răzbunare. Iar dacă gândul nostru s-ar transforma automat în faptă (cum este la Dumnezeu), am comite mii de crime și probabil ome­nirea ar dispare în câteva minute. De aceea spune Hristos că „oricine se mânie pe fratele său vrednic este de osândă”.
Vindecarea dorinței de răzbu­nare vine odată cu dobândirea blân­deții, acea virtute în care se re­flectă atât de frumos, în cazul celor îmbună­tățiți, frumusețea lui Dumnezeu. Despre ea spune Părintele Dumitru Stăniloae: „Blân­dețea e o dispoziție neclin­tită a minții, care rămâne în fața onorurilor și a ocărilor aceeași. Ea înseamnă a rămâne neafectat de supărările ce ți le produce aproa­pele și a te ruga sincer pentru el. Ea e stânca ce se ridică deasupra marii mâniei, rămâ­nând neclintită de va­lurile ei”. Și ia­răși: „Cei ce socotesc că blân­de­țea e o slăbi­ciune pot să se gândească la forța ei de a tă­mădui ura și de a astupa prăpastiile dintre eu-uri, la vraja bună din ea, care atrage pe toți cei ce tind altfel să se separe și să se distanțeze. Cu adevărat omul blând e singurul care câștigă biruința asupra pămân­tului”.
Iată dar cum ne putem deșuruba din suflet dorința de răzbunare odată cu mânia: încercând din toate puterile să câștigăm blân­dețea. Blândețea nu este o caracteristică a temperamentului, cum greșit cred unii, ci este o virtute câștigată cu sânge duhovni­cesc, pentru care se luptă, pentru care se căznește trupul și sufletul.
Nu există altă cale de ocolire a mâniei, decât a îmblânzi sufletul nostru sălbăticit. Și pentru aceasta, ca de fiecare dată, ne este pildă Hristos, care ne zice: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima”. Deci de fiecare dată când simțim pornirea de „îndrep­tățire” și ne dăm seama ca gândul nostru se duce împotriva aproa­pelui, să ne căznim mintea să se îmblânzească și astfel, îmblân­zindu-ne ne vom găsi mai aproape de nepătimire și de viața cea desăvârșită.