Calea, Adevărul şi Viaţa. Cum putem înțelege adevărata cultură?

În zilele noastre, în lumea aceasta, auzim mulți oameni care vor să trăiască frumos, să trăiască o viață dreaptă și care rămân șocați că sub numele de cultură se includ tot mai adesea lucruri obscene, lucruri împotriva firii, perversiuni și desfrânări. Aproape tot ce își poate închipui omul din punctul de vedere al comportamentului, aspecte care cândva erau incluse în categoria rușinii. Nu aș vrea să fiu înțeles că îndreptă­țesc aceste realități, însă are dreptate și acest cuvânt, până la urmă cultura este ceea ce cultivăm.
Cultura este orice cultivăm. Și cultivarea pământului este cultură. Smintită, dar cultură.

Ca întotdeauna, Dumnezeu ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieții adevărate. Acel Dumnezeu Care a făcut omul, Care știe din ce este făcut omul, Care singur știe unde este adevărata năzuință a omului, Care vede pe omul deznădăjduit căutând viața îngropat în tot felul de lucruri nefolositoare, mai ales în acelea în care se pare că își găsește împlinirea și plăcerea. Acel  Dumnezeu Care, în mod tainic,  știe unde nă­zuiește inima omului.

La acea năzuință, Dumnezeu răspunde prin cuvântul Lui și ne invită ca acest cuvânt al Lui să îl facem cultura noastră. Însă, Dumnezeu nu lucrează prin informație simplă. Spre exemplu, mulți oameni gânditori pun oamenilor Bisericii unele în­trebări, cum ar fi: „De ce nu aveți o doctrină pentru ceea ce se întâmplă cu copiii care mor nebotezați? Biserica sau cultura Bisericii nu ține a ne informa chiar pentru orice, nici nu se grăbește în a declara doctrine, dogme în mod arbitrar. Dumnezeu, prin Biserică, ține a împărtăși, a împărtăși omului ceva din viața Lui, iar dacă omul primește, va putea înainta, fiindcă, după cum scrie în Cartea Psalmilor, „Adânc după adânc cheamă” (Ps. 41,9).

Omul, adâncindu-se, adică
descoperind adâncurile tainelor lui Dumnezeu, caută mai departe și merge mai departe. Merge nu studiind, ci trăind. Merge până unde, într-o bună zi, va putea ști toate câte știe Dumnezeu.

Aceasta este adevărata menire a omului: să audă și să asculte glasul lui Dumnezeu (Ioan 10,27). Auzul este un lucru pe care în Biserică îl numim „ascultare”. Ascultarea este, în primul rând, auzul cuvântului, ceva ce ascultăm, dar care nu trebuie să rămână la stadiul de doar a asculta, ci ascultarea trebuie pusă în aplicare, în prac­tică, în împlinire. Trebuie să înțelegem ascultarea ca pe o disciplină: „să asculți pe cineva”.
Așa dobândim, de fapt, adevă­ra­ta cultură, ascultând pe Cineva!