Calea, Adevărul şi Viaţa / Cum putem birui păcatul?

Se ştie că în lupta pentru desăvârşire, to­tul are importanţă. Nimic nu se negli­jează, nimic nu este lăsat la voia întâm­plării. Totul trebuie să fie sub control. Mai întâi sub control personal, şi apoi sub controlul unui părinte duhovnicesc, control care este o necesitate absolută.
De ce acest lucru? Pentru că noi înşine ne controlăm cu prea multă bunăvoinţă. Ne învoim, adesea, prea uşor cu părerile şi faptele noastre. Dăm dovadă de prea mare înţelegere şi iertare pentru propriile noastre slăbiciuni. Iar într-o zi putem constata că nu mai scăpăm de ele şi că încep să ne apese. Conştiinţa mai trage câte un semnal de alarmă, însă ea este din ce în ce mai slabă şi voinţa este din ce în ce mai neputincioasă.
Controlul prin altul ne ajută să ne orientăm mai bine. Aceasta, bineînţeles, când acel altul este un înţelept, un om responsabil, un cunoscător, un om duhovnicesc. Acest altul trebuie bine ales. Pentru lucrurile mai mărunte însă, oricine ne poate da o mână de ajutor. Din afară ni se văd mai bine defectele. Ră­mân nevăzute numai păcatele slăbi­ciu­nile pe care ni le ascundem cu prea mare grijă. Însă când începem să ni le ascundem, înseamnă că le permanentizăm, că ne-am declarat de acord cu ele. De acestea ascunse scăpăm cu greu prin propriile noastre puteri. Pentru acestea avem nevoie de ajutor. De ajutorul harului dum­­nezeiesc, care ne vine prin duhovnic.
Ascunderea păcatului, tăinuirea, repe­tarea, mai întâi pentru că păcatul rămâne necunoscut în afară, asigură pentru o vreme, o oarecare liniştire şi totul pare să meargă bine, dar apoi începe să se strice totul în interior. Deoarece, atunci când tăinuieşti mereu, ajungi să fii una înăuntru şi alta în afară. Te dedublezi. Te străduieşti să pari ceea ce nu mai eşti. Îţi construieşti astfel, încetul cu încetul, un foarte îngrijit chip de fariseu. De acum încolo poarta compromisurilor cu tine însuţi este larg deschisă. Efortul de a părea bun ajunge să fie mai mare decât ar fi efortul de a fi bun. Este greu autocontrolul desăvârşit al aparenţelor. Omul de­vi­ne formalist, moralist pentru alţii, ri­guros în faptele din afară şi cu alţii, însă ceea ce este înăuntrul lui începe să miroase.
Ce este de făcut în astfel de împrejurări? Mai există ieşire? Mai există, dar trebuie căutată. Primul gând trebuie să fie cel al întoarcerii la adevăr. Hotărârea de ieşire din duplicitate. Trebuie să renunţi cel puţin la postura de complicitate cu tine însuţi, dacă nu-i poţi învinge slăbiciunile dintr-o dată. Nici nu se poate. Dar să nu mai fii de acord cu ele, se poate. De ce să crezi că îl poţi înşela pe Dumnezeu? Ştii bine că nu se poate. Şi ce folos ai că înşeli oamenii? Mai ales că această înşelăciune nu durează. Nu durează nici la Dumnezeu. Ca fariseu pierzi de două ori mai mult decât ca om cu slăbiciuni. De aceea este bine să începi tu însuţi curăţenia. O poţi face mai discret decât o vor face alţii. Dar să nu o faci cu milă, iar când vezi că nu poţi singur – şi niciodată nu poţi singur, pentru că lupţi cu tine însuţi şi nu loveşti ca în altul – atunci caută ajutorul unuia mai iscusit decât tine. Eliberează-te în faţa lui, descrie-te critic, fă-ţi o analiză deschisă şi apoi începe vindecarea rănilor.

Unde este rană există şi remediu. Dă-te însă pe mâna unui doctor bun. Alege-l pe care vrea şi ştie să te împace cu Dum­nezeu.